Tocmai s-a încheiat finala feminină de la ediția 2025 a turneului de la Wimbledon.
Iga Swiatek a zdrobit-o pe Amanda Anisimova cu un scor aproape neverosimil – 6-0 și 6-0.
Bănuiesc că un asemenea deznodământ este neplăcut pentru spectatorii care au dat bani buni pentru acest eveniment, dar, pentru mine, este o pledoarie pentru cel mai frumos aspect al sportului – umanitatea sa.
Ce înseamnă a fi uman?
A fi concentrat?
A fi copleșit de importanța unui eveniment?
A te cufunda în eșec, pe măsură ce dai greș?
A simți cum prinzi aripi, te măsură ce îți ies toate?
A strânge din dinți, chiar când alții nu te văd bine?
A fi norocos?
Toate cele de mai jos se aplică la meciul acesta.
Iga Swiatek n-a avut un sezon prea bun. Ba, ținând cont de așteptările care o vizau, a fost unul chiar dezamăgitor. Și, din cauza unor manierisme uneori agasante pe care le are pe teren, nu erau puțini care se bucurau de declinul ei.
Însă nu s-a lăsat doborâtă, și-a mobilizat ambiția și acum e pe culmile gloriei, cu un șaselea trofeu de Grand Slam câștigat din tot atâtea finale câștigate.
Dar e și norocoasă.
Ca și în alte dăți, a avut în față o jucătoare care se găsea pentru prima data în ipostaza de a juca o finală de o asemenea anvergură.
Amanda Anisimova n-a ajuns aici din întâmplare. Să ne uităm numai la semifinala cu Aryna Sabalenka, o veritabilă sperietoare a circuitului WTA, în care părea că va fi încă o victimă a extraordinarei capacități de a reveni a bielorusei cu braț de fierăriță.
Dar s-a ținut cu firea și a câștigat.
Însă finala a fost prea mult pentru ea.
Atâtea perechi de ochi care să o privească, dintre care unele ale unor figuri ilustre, și apropierea de o performanță la care doar visase i-au întunecat privirea și înmuiat brațul.
Și, cu fiecare game de serviciu pierdut, moralul, acel ingredient vital care a decis soarta multor bătălii de-a lungul istoriei, s-a scurs și a cufundat-o într-o deznădejde aproape dostoievskiană.
Rezultatul combinării acestor trăsături pur omenești este un meci care va fi judecat de posteritate mai degrabă ca o anomalie, ca o curiozitate deloc dezirabilă.
Însă, pentru mine, e un semn că umanitatea nu a părăsit sportul.
Cu toată tehnologia, cu toate statisticile, cu toate stimulentele, psihologia e încă parte a lui.
Câtă vreme nu e matematică, sportul rămâne frumos.