Pe Godot trebuie să-l cauți, nu să-l aștepți

Un actor aflat pe un povârniș abrupt al carierei, divorțat și cu probleme de relaționare cu fiica, își câștigă existența organizând ateliere de teatru cu deținuți.

Un moment de ambiție și inspirație îl împinge să depășească sfera banalului și să pună în scenă cu câțiva dintre ei Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, cu efecte întru mântuirea și dezvoltarea sufletească a tuturor.

Rețetă hollywoodiană, însă Un triomphe este făcut în Franța, unde socialismul și cultura sunt luate foarte în serios și unde există o mândră tradiție cinematografică, independentă cât se poate de influența Fratelui mai Mare de peste Ocean, așa că rezultatul este o comedie inteligentă, spumoasă și echilibrată.

Toate aceste merite ale peliculei regizate de Emmanuel Courcol izvorăsc din alegerea materialului dramaturgic pe care se bazează trama narativă și evoluțiile psihologice.

Nu e Shakespeare, cu personajele sale legendare și conflictele sale morale generoase, nici vreo piesă contemporană de pe Broadway, ci una dintre emblemele teatrului absurdului, o creație atât de alunecoasă, încât nouă zecimi din cei care intră în contact cu ea habar n-au de unde s-o apuce (autorul acestor rânduri nu se sfiește să se plaseze în această majoritate).

Pornind de la specificul universului carceral, unde regulile existenței suferă anumite alterări, filmul construiește superb triada hegeliană teză-antiteză-sinteză, astfel că, la final, nu doar că m-am distrat pe cinste, dar Așteptându-l pe Godot îmi glăsuiește altfel, îi simt mult mai acut valoarea, dacă nu chiar geniul.

Distribuție este expresia fidelă a Franței, univers cosmopolit prin alegere, dar și de nevoie. Fiecare dintre deținuți are câteva laturi de explorat și de dezvăluit și, marcă a calității scenariului și interpretărilor, până la final fiecare era întrupat în mintea-mi de spectator angajat.

Ca protagonist, Kad Merad are mult timp rolul de catalizator al reacțiilor și pitorescului celorlalți. La final, se dă totuși Cezarului ce e al Cezarului și actorului ce e al actorului, adică scena. Momentul său este o desăvârșită consumare a tot ce se acumulase intelectual și emoțional până atunci în Un triomphe.

Tot atunci s-a cristalizat și lecția pe care Așteptându-l pe Godot o are de oferit celor care nu se lasă speriați de aporia jumătate insultătoare, jumătate înțelegătoare a lui Samuel Beckett.

Viața e absurdă.

Viața e fără sens.

Viața e o expectativă în vederea sfârșitului.

Dacă e pe-așa, hai s-o facem logică și să-i găsim noi un sens.

Hai să-l căutăm noi pe Godot.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.