Terminasem de privit intr-o seara un superb documentar despre rinoceri si, fara sa fiu un impatimit al zapp-ingului, am butonat in fata sau in spate, nu mi-aduc aminte, si am dat peste un film cu Steven Seagal. M-am conformat imediat preceptului potrivit caruia nu ai voie sa schimbi canalul cand e Seagal pe sticla, ca e pericol, si am privit.

Inca de la inceput decorurile mi s-au parut cunoscute si, intr-adevar, n-a trecut mult pana sa-mi dau seama, judecand dupa cladiri si dupa niste politisti cam pirpirii, aducand mai degraba a comunitari, ca actiunea se petrece in Romania, in Bucuresti mai precis. Orice dubiu s-a risipit cand o doamna a legii marturiseste fara inconjur: Ba, mie imi vine sa ma p*s! sau cand un coleg de rang superior, striga cat poate, intr-o hilara incercare de a imita duritatea omologilor americani: Vrea sa stiu si ce tampoane isi pune la pi*da!

Cu interesul astfel starnit, am urmarit pana la capat cum Seagal isi salveaza o ruda pubera (fiica, nepoata, ceva de genul) din mainile unor oameni rai implicati intr-o conspiratie prea ampla pentru puterile mele de comprehensiune, din care mai fac parte mafioti rusi si ambasada americanilor, in frunte cu supriza! Imelda Staunton, excelenta actrita din Harry Potter, Vera Drake sau Skapespeare in Love. Ma intreb cate credite restante o avea sau ce lucratura malefica s-o fi adus in aceasta distributie

Ca orice mare opera de arta, farmecul lui Shadow Man (caci aceasta este sugestivul titlu) sta in detalii, mai precis acelea pe care eu, ca roman, le pot gusta in exclusivitate.

Unul este eronat din punct de vedere conceptual. Cameramanii insista pe tot felul de modele paradite de Dacia, pentru a spori senzatia ca Seagal, american dezvoltat multilateral, dar mai ales pe verticala, e un factor alogen intr-o tara cvasi-bananiera, caracterizare care, desi foarte adecvata in nenumarate privinte, nu merge si in cazul masinilor. Filmati orice parcare de bar de fitze din Bucuresti si nu numai si puteti pretinde fara probleme ca actiunea se petrece in decadentul Monte Carlo.

Spre finalul filmului, amuzamentul meu a atins cote paroxistice. Ca sa-si recupereze pubera, lui Seagal i se da intalnire la Biblioteca Centrala. Am ras eu ce-am ras, gandidu-ma ca vor folosi exteriorul. Dar nu, scena apoteotica are loc chiar intr-o sala de lectura, plina de studenti si de pensionari. Iar seful railor il asteapta pe eroul nostru in timp ce rasfoieste o carte. Dar nu orice fel de carte! Un roman de Jules Verne, editie de-aia arhicunoscuta cartonata! JULES VERNE!

HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA!

Radem, glumim, dar in final am o intrebare serioasa pana in maduva sintaxei:

E ceva in neregula cu mine ca m-am distrat asa de bine la un film cu Steven Seagal?