Suflete cenusii

suflete_cenusiiNu vi s-a parut niciodata insuportabil paradoxul ca raul din oameni capata expresii atat de rafinate, incat e o excelenta materie prima pentru fictiune?

Suflete cenusii, de Philippe Claudel e o bijuterie otravitoare, o naratiune dura, fragmentata de un monolog interior care conduce catre un final amar ca fierea. Cadavrul unei fetite de 10 ani si incercarea de a-l afla pe faptas sunt descrise de un membru al comunitatii in care s-a petrecut, retrospectiv si cu numeroase divagatii. Fundalul nu este ales intamplator, este Primul Razboi Mondial, primul dintre socurile care au pus omenirea fata in fata cu propria uratenie.

Mai multe personaje sunt creionate in cursul acestei anamneze, cu un stil in care lirismul impecabil se impleteste cu precizia psihologica, dar cel mai fascinant este chiar naratorul, un om care nu se detaseaza prin nimic fata de povestea pe care o spune, ci, dimpotriva, participa la ea afectiv, o deruleaza si o deformeaza conform propriilor trairi, care sunt scrise cu un simt al dezastrului iminent, dar care, totusi, lasa loc si de surprize.

De obicei ma strofoc sa gasesc un titlu cat mai incitant, haios sau sugestiv pentru ce scriu. Acum, pur si simplu ma vad nevoit sa ma plec in fata adevarului pe care il exprima titlul cartii lui Claudel.

Intre sfinti si bestii suntem noi, marea de suflete cenusii.

1 Comentarii

  1. Foarte frumoasa cartea! merita citita pentru ca e foarte adevarat ce scrie.
    Sunt de parere ca autorul e unul din putinii autori care cand scriu o carte,scriu lucruri adevarate,nu povesti imaginate.

    Reply

Lasa un comentariu.