Tortura sperantei

Tortura sperantei este titlul uneia dintre sublimele Povestiri crude si insolite ale luiVilliers de L’Isle Adam si s-ar potrivi perfect si Jurnalului Annei Frank.

E o carte pe care faima o precede. Stiam ca e jurnalul unei fete evreice care a stat ascunsa impreuna cu familia in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, pana in momentul cand un denunt i-a aruncat in mainile nazistilor si apoi in lagar, de unde numai tatal sau, Otto Frank, a scapat cu viata. Exista ecranizari pentru marele si micul ecran, exista documentare, exista antologii de tot felul, asa ca subiectul nu a fost o noutate cand, intr-un final, am avut in fata Jurnalul Annei Frank.

Toata aceasta faima nu m-a pregatit, insa, deloc pentru impresia pe care avea sa mi-o produca. Au existat suspiciuni asupra autenticitatii acestei carti si marturisesc ca eu insumi am trecut-o prin testul indoielii. Cum s-a putut oare ca o fata de doar 13 ani, in niste conditii din ce in ce mai apasatoare, sa dea dovada de atata luciditate in exprimare, de atata apetit stilistic si, culmea, de atat umor, in unele situatii?

Gandindu-ma mai bine, mi-am dat seama ca nu autenticitatea este cheia. Daca, intr-adevar, o alta persoana a redactat acest jurnal, atunci aceasta persoana trebuie omagiata ca un scriitor genial, pentru ca nu-i poti spune altfel cuiva care reda cu asa precizie starile contradictorii ale unei fete in care se desteapta instinctele pubertatii, care e animata de specifica revolta adolescentina impotriva parintilor, care traieste cu o teama perpetua si care se mai si transforma intr-o constiincioasa cronicara a vietii din clandestinitate.

Anne Frank este un simbol, asa cum sunt si Shakespeare sau Homer. Avem nevoie sa stim ca au existat.

Dar, cum spuneam, de la un punct autenticitatea nu mai e o chestiune de maxima importanta. Povestea vietii constranse la un spatiu limitat, in care conventiile sociale (gen sa nu tragi vanturi in public) sunt abolite de nevoie, este trista, dar si induioasatoare si are ceva din imaginea de existenta intoarsa la origini pe care o degaja Pe frontul de vest nimic nou de Erich Maria Remarque. Partile referitoare la degradarea treptata a alimentatiei par sa infrateasca Jurnalul Annei Frank cu Pianistul lui Wladyslaw Szpilman.

Cand ajungi insa la pasajele in care Anne Frank isi marturisteste sperantele si aspiratiile de viitor, in care se intreaba ce va face dupa razboi, randurile scrise pur si simplu dor. Au fost momente cand am inchis cartea, vrand parca sa indepartez de mine cupa amara a acestui destin tragic, dar nu am avut incotro si am revenit. Propria constiinta mi-ar fi facut zile fripte, daca nu as fi dus Jurnalul Annei Frank pana la capat.

Am auzit ca, in unele parti ale lumii, aceasta carte se studiaza la scoala. O fi indicat, n-o fi, nu stiu; cred, totusi, ca Jurnalul Annei Frank trebuie citit in intimitate, acolo unde poti plange in voie.

P.S. E aproape ciudat ca trebuie sa le multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte a carei lectura m-a durut.