Un amic declara plin de patos ca un fan adevarat trebuie sa fie alaturi de formatie/interpret chiar si in zilele mai proaste ale acestuia/acesteia. Nu cred ca sunt asa fidel in ceea ce priveste muzica, insa pe Kazuo Ishiguro l-am iertat pentru esecul numit Nemangaiatii, o tentativa de a scrie literatura a la Kafka, nereusita tocmai prin faptul ca il imita prea bine pe inimitabilul scriitor austriac (sau ceh?).
Cu Norturne. Cinci povesti despre muzica si amurg, Ishiguro s-a dres un pic si mi-a reaparut drept acelasi fin psiholog si tehnician al cuvantului pe care il stiam dintotdeauna.
Asa cum o arata si titlul, cartea se imparte in cinci povestiri, insa nu va lasati inselati de titlu, pentru ca, desi protagonistul fiecareia are cumva de-a face cu domeniul muzical, cuvantul „amurg” concentreaza mai mult cheia intelegerii. Amurgul inseamna un traseu catre sfarsit, dar si o ambiguitate data de starea de intuneric care il insoteste.
Acest amurg invaluie diverse relatii dintre barbati si femei, pe care autorul britanico-nipon le creioneaza ca fiind usor disfunctionale, insa nu apasat, efectele fiind astfel caleidoscopale: de la amuzante la triste, de la sublime la ridicole, tot timpul asezonate cu un dram de mister. Exista un usor pesimism in povestirile sale, daca e sa le luam impreuna, un soi de fatalism in fata erodarii a chiar si celor mai intense sentimente. Dar Ishiguro se pune la adapost de astfel de judecati definitive, lasand fiecare povestire sa se termine, iertata fie-mi expresia colocviala, in coada de peste.
Pentru ca este vorba de proza scurta, si nu de un roman, e greu sa te afunzi prea adanc intr-o anumita stare afectiva. Emotiile incercate parcurgand Nocturne. Cinci povesti despre muzica si amurg sunt fugitive, fara a fi insa lipsite de impact.
Daca sunt radiografii plauzibile ale relatiei dintre un barbat si o femeie, asta numai singuri puteti decide.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o portie de Kazuo Ishiguro servita esalonat.
