Parisul este cel mai frumos oraș din lume.

Râde inima în mine de fiecare dată când un crâmpei al lui apare în vreun film.

Însă acum mă văd pus în situația de a spune că, deși Cleo de 5 a 7 vrea și să aducă un omagiu pitorescului inegalabil al acestui loc, cel mai puternic mesaj al peliculei e altul și ar fi putut fi ilustrat și în Berlin sau New York sau Băilești (da, poate am exagerat cu ăsta din urmă).

Cleo (Corrine Marchand) este o starletă care e muncită de grija că are cancer.

În așteptarea rezultatelor unei biopsii hotărâtoare, încearcă să își umple timpul cu diverse capricii: să cumpere lucruri care nu neapărat îi plac, să se fasoneze alături de textierii melodiilor cu care are succes la radio, să meargp la vrăjitoare, să caute alinarea în brațele amantului sau să bârfească și să hoinărească alături de o amică.

Toate aceste se defășoară în cadrul unui periplu parizian alb-negru de toată frumusețea, în care orașul e surprins în era sa imediat postbelică, atunci când nu era încă sufocat de turiști.

Pe parcurs, mofturoasa Cleo învață să privească lumea în culori mai puțin roz, dar, cumva, mai sănătoase.

Cum și cine o ajută pe protagonistă să se scuture de pițiponceli nu vă spun, ca să descoperiți singuri.

Însă Agnes Varda merită laude perpetue, atât ca regizoare, cât și ca scenaristă, pentru o transformare subtilă, aranjată narativ în mod specific cinematografic, dar sugestivă și chiar înălțătoare.

Nu ar trebui să ne preocupe greutățile vieții, ci a învăța să le înfruntăm cu demnitate.

Și să avem pe cineva care să ne țină de mână în acele momente.