CFR-ul ar ajuta moroii

Probabil vă întrebați de ce tot blagoslovesc CFR-ul.

Dincolo de traumele la care ne-a supus pe mulți, într-un fel sau altul, nici la The Narrow Margin, despre care vă vorbeam acum ceva timp, nici la Busanhaeng (Trenul către Busan) nu mi-am putut reprima gândul că în trenurile românești ne-ar înhăța orice fel de gangsteri sau moroi sau alte soiuri de creaturi răuvoitoare, pentru că ar avea tot timpul din lume sau pentru că a te ascunde într-o baie de-acolo este o soarta mai rea decât să fii mușcat de gât și transformat într-un votant PSD din Teleorman.

Filmul regizat de Sang-ho Yeon are în comun cu omologul noir amintit un aspect esențial – exploatează înfricoșător de bine spațiile înguste și prelungi ale unui tren, precum și impresia că intensitatea acțiunii sporește pe măsură ce goana pe șine se întețește.

Subiectul producției coreene este atât de familiar și supărător, încât a-l prezenta e o veritabilă delectare.

Un virus necunoscut, apărut pe nevăzute, îi transformă pe oameni în niște morți vii cu cataractă, însetați de sânge și degrabă sfârtecători dentari ai beregatelor altora, aceștia preluând la rându-le bunele practici și extinzându-le după puteri.

Virusul se răspândește cu viteza și plăcerea resimțită probabil de Covid-19 în imunitatea de grup preconizată de bufonul blond din partea noastră de Atlantic, ajungând și la bordul unui tren de mare viteză care circulă de la Seul la Busan.

Câțiva dintre pasageri, de origini socio-economice, vârste și sexe diferite, în frunte cu un tată corporatist feroce și fetița-i adorabilă, devin protagoniștii unei nebunești zbateri pentru supraviețuire, excepțional montate.

Busanhaeng nu acumulează întârzieri pe nicio Vale a Jiului și, după gestionarea disconfortului inițial, acela de acomodare la ofensiva arătărilor ucigașe, livrează adrenalină forte și ține dozajul sus fără abateri.

În plus, după ce mintea se adaptează și la acea unică încărcătură emoțională pe care o generează un horror bine făcut (o știți, frica artificială, care îți provoacă plăcere, nu deschideri de sfinctere), între smuceli, mârâituri și alergături, încep să se întrevadă și niște diatribe sociale.

Așa reiese că putem supraviețui numai dacă ne ajutăm unii pe alții (corect!), că există unii mai sluți la suflet decât moroii la muian (corect!), că o bâtă de baseball este un instrument neprețuit (corect!), că autoritățile mint cu nerușinare când spun că au situația sub control (corect!), că unii încearcă să scape de carantină (corect!), că a-i învăța pe copii poezii, cântecele și buna cuviință le poate salva viața (corect!), că un individ nespălat, dar sufletist valorează mai mult decât un CEO nasol (corect!).

Nu e vreo mare subtilitate în redarea celor de mai sus, dar e greu să fii cârcotaș când acțiunea te ține cu inima-n gât.

Busanhaeng e filmul de care, fără s-o știm, avem mare nevoie în perioada asta.

După ce se termină, viața izolată și sedentară pe timp de pandemie pare mai simpatică.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.