Dincolo de calitatea mizanscenei în transpunerea (relativ) fidelă a epopeii, ce am apreciat cel mai mult la Odiseea lui Christopher Nolan a fost că i-a dat o interpretare proprie.

O idee a sa, inedită, un punct de vedere care te pune pe gânduri, chiar fără a fi obligat să ți-l însușești.

Odiseea este a omenirii întregi, dar este și a ficăruia dintre noi.

Acesta este și modul în care Daniel Mendelsohn se apleacă asupra operei homerice în romanul semi-autobiografic An Odyssey: A Father, a Son, and an Epic.

Fiind narator, dar și personaj, autorul ne poartă prin toate cânturile epopeii cu multă erudiție, analizând și încercând să deslușească ambiguitățile și subtilitățile de limbaj din limba cea dintâi în care a fost scrisă – greaca veche.

Fiecare pas este însă însoțit de o cronică a percepției asupra personalității tatălui său, precum și a relației cu acesta.

O odisee a explorării și redescoperirii de sine, în care suntem martori, dar, așa cum proceda însuși Homer sau avatarurile sale antice, suntem și atrași, prin propriile noastre trăiri și traume și aporii existențiale.

Pe lângă o scriitură care reușește să fie deopotrivă pedagogică și profund personală, cartea are și meritul că nu te lasă în urmă, dacă nu cunoști subiectul și episoadele din Odiseea în detaliu.

Daniel Mendelsohn este un profesor mare, care te ia într-un voiaj peste mări și țări, gânduri și idei, chiar dacă nu ai toate bagajele făcute.

Finalul te va găsi adânc atașat de tovarășii de călătorie și îți va releva puternic adagiul care pare este atât de utilizat, încât unii îl văd ca pe un clișeu:

Călătoria este importantă, nu destinația.

Căci aceea este comună.