Corectitudinea politică.
E bună când beneficiezi de ea, nasoală când intri în vizorul ei.
Cum s-ar putea defini?
Eu sunt departe de a găsi vreun răspuns, însă Vladimir Volkoff (autorul unei utile și haioase Scurte istorii a dezinformării) s-a simțit mult mai stare de așa ceva, compilând Manualul corectitudinii politice.
E lesne de observat că stilul autorului este ironic și polemic, că privește corectitudinea politică precum un flagel, nu sângeros, ci subtil.
Se simte și cum rusul din el, religios într-un fel pe care Occidentul l-a cam pierdut, se revoltă împotriva unei laicizări și relativizări pe care anglo-saxonii o numesc generic ”cancel culture”.
Volkoff e ca un franctiror ideatic care trage într-o sumedenie de ținte, ordonate alfabetic și coerent asamblate.
Din poziția ideatică din care am privit și citit eu, mi s-a părut că unele proiectile au fost în gol, altele au trecut razant, dar au fost și unele, majoritatea, de fapt, care m-au nimerit în plin.
De aceea, deși Manualul corectitudinii politice nu este voluminos, nu se citește chiar pe nerăsuflate.
Pocnit în moalele creierului, m-am găsit rumegând intens și căutând în jur ilustrații ale tirului autorului.
Cu acestea m-am delectat și m-am convins că sunt încă departe de a fi deplina întruchipare a corectitudinii politice.
O fi bine?
O fi rău?
Nu contează, pentru că autorul are o concluzie, care funcționează și ca un panaceu la excese, la care ader întru totul:
Oricum, se impune o întrebare.
Dacă ne repugnă sensibilitatea corectă politic, dacă refuzăm să aderăm la ideologia corectă politic, pe cât sunt ele de insidioase, de infiltrate, de intim gravate în inconștientul nostru, al dumneavoastră și al meu, ce putem face? Există oare vreun remediu?
Da.
Mai întâi trebuie diagnosticată epidemia. Tocmai am făcut-o.
Apoi trebuie să i se dea un nume pentru a o putea recunoaște în fiecare dintre manifestările sale. Am făcut-o și pe aceasta.
În sfârșit, trebuie combătută pe terenurile sale predilecte:
– gândirea, care nu trebuie să fie unică;
– limba, care nu trebuie să fie nici de lemn, nici de vată;
– compasiunea, care nu trebuie să se transforme în sensibilitate afectată;
– mediile de informare, care nu trebuie să se lase aservite de plătitorii de publicitate și de demagogi.
Corectitudinea politică este în aceeași măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoașterii omenești, și al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoașteri: astfel, din dragoste pentru adevăr și din gustul pentru îndoială trebuie să căutăm să regăsim libertatea de gândire care ne-a aparținut odată și a cărei pierdere nu e de ajuns doar să o pierdem.
Carevasăzică, gândesc, deci exist.
A nu se înțelege că voi, ăștia care nu gândiți, nu existați.
Departe de mine acest păcat cognitiv!
Că nu vreau să ajung precum Colțescu, să mă beștelească ăia de la CNN, care habar nu au de traducerea dintr-o limbă într-alta.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să mă mențin un reacționar șovin misogin rasist și așa mai departe.