Frunzarind descrierile locurilor si monumentelor inscrise in patrimoniul UNESCO, am constatat ca tara care se mandreste cu cea mai lunga lista este Italia, fapt pe care l-am celebrat intr-un articol anterior.

Mutandu-mi privirea o pozitie mai jos, am gasit China. Nu-i de mirare, avand in vedere ca vorbim de o civilizatie care, pe langa multe alte calitati, se caracterizeaza prin perenitate. Simplul fapt ca niste chinezi de azi pot citi ce au scris niste chinezi de acum doua mii de ani mi se pare remarcabil.

Cartea 100 de minuni ale Chinei este un traseu prin sufletul acestei milenare culturi. Este un traseu care transcende simpla cronologie sau geografie si are ambitia sa nu lase niciun ungher nestrabatut. Avem sectiuni dedicate maretiei naturii, altele care parcurg etape ale istoriei imperiale si vestigiile lor impozante sau pagini despre metropolele prezentului, care pulseaza de viata si lumini.

E greu sa aleg ce mi-a placut mai mult. Apelez la memoria de moment si mentioneaz serenitatea inspirata de izvoarele raului Wuling, sentimentul de puritate din Shangri-La, magnifica geometrie a teraselor din Yuanyang, misterul emanat de mormintele imperiale ale regatului Xia din vest sau farmecul eclectic din Harbin.

Un aspect inedit si imbucurator este ca exista o sectiune dedicate unor sate traditionale chineze. Sunt locuri pitoresti, in care timpul pare a fi stat in loc si dezvaluie un crampei de istorie anonima, nu a personalitatilor, ci a oamenilor simpli. Imi staruie in minte casele de pamant Hakka din Yongding si satul din Guizhou, cu locuinte ale caror acoperisuri sunt din piatra.

China de azi e controversata, insa China umana de ieri si cea naturala dintotdeauna este superba.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am calatorit din nou intr-un loc unde natura si istoria si-au dat mana intr-un mod magnific.