Fereastra lui Johari

Există în psihologie și consultanță un instrument numit Fereastra lui Johari (de la numele celor care l-au elaborat – Joseph Luft și Harrington Ingham).

Rolul său este de a explora diversele fațete ale cunoașterii de sine, atât prin prisma introspecției, cât și a raportului cu modul cum te privesc cei din jur.

Întotdeauna m-a fascinat chenarul din dreapta sus, așa cum apare în imagine, pentru că se referă la ceea ce afli despre tine prin intermediul celorlalți.

Uneori sunt lucruri pe care nu le bănuiai, alteori sunt lucruri care nu îți plac și pe care ți-e greu să le accepți.

Nu știu dacă Ismail Kadare a avut acest model teoretic în minte când a scris Generalul armatei moarte, dar cea mai de seamă trăsătură a cărții este că face o radiografie elocventă a Albaniei natale și a populației ei cu ajutorul impresiilor și trăirilor unor străini.

Un general al unei țări vecine (nenumite, dar ușor de identificat în Italia) vine în Albania pentru a recupera osemintele soldaților căzuți aici cu prilejul invadării țării în timpul unui război (de asemenea nenumit, dar ușor de identificat drept a doua conflagrație mondială) petrecut cu două decade în urmă.

Această sinistră și laborioasă sarcină relevă tumultul unui spirit cazon lipsit de direcție, iar zbaterile acestui comandant m-au trimis cu gândul la cele similare din capodopera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Însă romanul lui Kadare atinge cele mai înalte piscuri de sublim și expresiv când, bucată cu bucată, obicei cu obicei și peisaj cu peisaj, compune tabloul Albaniei, această țară mică și muntoasă, populată de oameni aprigi, belicoși, care și-au păstrat aerul ancestral în ciuda tuturor cuceritorilor care s-au abătut asupra lor.

E oare o întâmplare că acest popor vorbește o limbă care nu e înrudită cu nicio altă din marea familie indo-europeană?

Nu cred, ci este semnul că acești păstori pentru care pușca și vendeta sunt un mod viață au fost greu de supus.

M-am mirat când am aflat că Generalul armatei moarte a fost scrisă în plin regim al lui Enver Hodja, un dictator comunist cel puțin la fel de feroce precum Ceaușescu, dar nu și că a fost ignorată de compatrioți, pentru că n-avea nimic din realismul așa-zis socialist (de fapt naționalist) dominant în epocă.

Ismail Kadare reușește cumva să fie un etnograf liric, un povestitor captivant și un patriot lucid.

Sper că nu voi adăuga și numele său la galeria celor pentru care Nobelul n-a venit la timp.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.