Fundațiile monumentului (Clifton Webb)

Probabil mulți dintre voi se întreabă cine este Clifton Webb, de merită un monument.

Într-adevăr, este nevoie de o pasiune mai apăsată pentru Epoca de Aur a Hollywood-ului, ca să-l cunoști pe acest actor cu o morgă impecabil de pedantă, excelent în roluri de scorțos și minunat la a rosti sarcasme de sorginte aristocratic-britanică, deși era născut dincolo de Atlantic.

Îl regăsim în astfel de ipostaze în Laura, unde adăugă o notă sinistră personajului său arhetipal, precum și în The Razor’s Edge, Boy on a Dolphin, Three Coins in the Fountain sau Titanic (acestea trei din urmă regizate de Jean Negulescu).

În Sitting Pretty nu suntem departe de tipologia sa interpretativă, însă e una augmentată, cu niște tușe derivate, precum și cu o durata mai îndelungată pe ecran.

Rezultatul este un personaj care a rămas în conștiința colectivă și a fost reluat în felurite chipuri de-a lungul timpului.

Povestea are acea lejeritate a cinematografiei americane de după Al Doilea Război Mondial: un cuplu dintr-o suburbie (Robert Young și Maureen O’Hara) se zbate cu grijile zilnice, dintre care trei sunt insistente și exasperante: un fiu, al doilea, al treilea (fiecare beneficiind de prestația unui actor-copil adorabil).

Când guvernanta își ia tălpășița, soția recurge la un anunț în ziar, pentru care primește răspuns de la o persoană cu nume destul de elocvent feminin Lynn Belvedere.

Nu mic îi e șocul când se dovedește a fi în fapt bărbat și nu unul oricare, ci un autoproclamat geniu.

Și mai șocant, însă, este că acest verdict are substanță, iar dădaca masculină pe care o întruchipează Clifton Webb pune ordine în gospodărie, dar și agită apele în comunitatea în care bârfa denaturată e un flagel constant, fenomen întâlnit și la noi la nivelul scării de bloc.

Firul narativ pare convențional și simplist, dar ia o turnură interesantă la un moment dat, iar distribuția are creații schematice și delicioase.

Bineînțeles, dorul decodării unei producții din 1948 prin prisma prezentului s-a făcut o manie primejdioasă, așa că mulți ar vedea în filmul regizat de Walter Lang (care mai târziu ne-a oferit superbul The King and I) o anacronică expresie a condiției inferioare a femeii (Maureen O’Hara e casnică și gospodină dedicată), precum și a injoncțiunilor la care era acesta supusă de gura satului urban al vremii.

Facă-se voia moraliștilor contemporani, dar sper că nici ei nu vor contesta savoarea personalității cu care Clifton Webb îmbogățește pelicula.

Modul său suveran de a arăta disprețul, precum și siguranța megalitică de sine sunt atitudini care sunt descurajate acum, dar ce plăcut e să le ai în arsenal și să le exerciți când vreun neisprăvit o cere!

Urmăriți-i dicția lui Lynn Belvedere, e un monument (acum înțelegeți titlul?) de aroganță de bun gust pe cale de dispariție.

Nici metodele sale de educație disciplinară nu sunt scutite de controverse, așa că aștept reacții de la părinții moderni, care au urmat cursuri intensive în domeniu.

Deși nasul în vânt al lui Clifton Webb este marca sa înregistrată, memorabil este aici momentul când îl ține în jos, căci da, geniul nostru practică și Yoga, iar noi avem ocazia de a-l vedea în Salamba Sirsasana, postura stândului în cap.

Am utilizat de atâtea ori metafora bijuteriei uitate, pe care o descoperit într-un cufăr prăfuit și plin de vechituri, încât s-o fi tocit deja.

Dar Sitting Pretty mă obligă să o poleiesc, să o dau cu lac și o scot din nou în fața voastră.

1 Comments

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.