Un festival cultural mare are tendința de a se extinde, atunci când stârnește un interes atât de vast, încât depășește fruntariile orașului care îl găzduiește.

S-a întâmplat cu Festivalului Internațional „George Enescu” care a trimis o nestemată a sa la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, știut fiind că nicio provocare nu este prea mică pentru orchestra de aici.

M-am numărat printre cei care au profitat de această ocazie, care mi-a oferit trei ipostaze ale zbuciumului.

Prima dintre acestea a fost Uvertura „Jadwiga, regina Poloniei” de Karol Kurpinski, o lucrare inedită, al cărei popas la Craiova a fost facilitat și de faptul că dirijor al concertului a fost leahul Jacek Rogala, cu figura sa veselă și ochelarii pe vârful nasului, ca ai unui profesor iubit de elevi, care, fără să facă pe zbirul, îi învață carte bine de tot.

În compoziția dedicată acestei regine remarcabile a Poloniei a regăsit zbuciumul unei femei care a fost nevoită să renunțe la iubirea adevărată pentru o căsătorie politică, al unei femei nevoită să se impună într-o lume a bărbaților și care a făcut-o foarte bine.

Atât de bine, încât bănuiesc că figuri feminine regale precum a sa au condus la modificarea regulilor jocului de șah, astfel încât regina a devenit cea mai puternică piesă.

Cea de-a doua ipostază a zbuciumului a avut în prim-plan violoncelul.

Un instrument care m-a trimis întotdeauna cu gândul către o stare în cel mai bun caz melancolică, dacă nu chiar apăsătoare, fără ca asta să-i scadă din frumusețea sonorității.

Nici Concertul în La minor pentru violoncel și orchestră, op. 129 al lui Robert Schumann nu a fost departe de această trăire, însă a potențat-o cu o sublimă ilustrare a zbuciumului, întruchipată de tânărul solist luxemburghez Benjamin Kruithof.

Stare de flux manifestată în vâltoarea interpretării nu mi-era străină, însă incredibila varietate de tonuri și nuanțe muzicale pe care această bucată a încordat forțele fizice și psihice ale violoncelistului, care le-a ținut în echilibru prin forța vitală a respirației.

În suflul impecabil sincronizat cu gesturile muzicale pe care Benjamin Kruithof am regăsit spiritul elevării psihice prin mișcări fizice dintr-o kata a unei arte marțiale.

Nu cred că e o întâmplare.

Muzica și artele marțiale se adresează celor mai profunde straturi ale ființei.

Tripticul auditiv al acestui spectacol a fost despre zbucium, însă, cu toate acestea, la finalul său eram liniștit și încântat.

Dincolo de miracolul general al muzicii clasice, a contat și că s-a încheiat cu Dansurile simfonice, op. 64 ale lui Edvard Grieg.

O suită de diverse momente de agitație pașnică, de iureș inofensiv, de urmăriri haioase între Tom și Jerry.

Poate că o asemenea asociere vi se pare prea puțin glorioasă.

Însă știu un lucru.

Oricând privesc acele desene animate sunt fericit.

Imaginile sunt surprinse de melomanul infatigabil Daniel Botea.