Filoxera.

Spune acest cuvânt unui viticultor sau unui pasionat de vinuri și vei vedea cum îl scutură un fior.

Această vietate minusculă a devastat vițele de vie din Europa, inclusiv din România în prima parte a secolului XX.

Ce a fost Marea Ciumă pentru oameni a fost filoxera pentru struguri.

Și totuși, au existat oaze de rezistență împotriva acestui dăunător, iar una dintre ele este zona Dăbuleniului din Dolj, unde, grație solului nisipos, deloc agreat de voracea creatură, a supraviețuit soiul numit Roșioară.

Auzisem vag despre acest supraviețuitor din vechime, însă poveștile ajunse până la mine îl asociau unui vin slăbuț, care e realizat doar de oamenii din partea locului și destinat doar lor.

Prietenii mei Lenuța și Narcis Neagoe mi-au spulberat această prejudecată în cel mai savuros mod cu putință.

Alegând cu atenție ciorchine cu ciorchine dintr-o podgorie venerabilă din zona Dăbuleniului (uitați-vă numai cât de noduroasă e), datând tocmai din 1940, au plăsmuit două forme remarcabile de vin rose.

Performanța e cu atât mai meritorie, cu cât acest tip de vin n-a fost niciodată printre preferatele mele.

Fără să-mi displacă a priori, rar am găsit câte un rose care să se bată cu simplitatea plină de distincție a unui vin alb sau cu caleidoscopul de arome al unuia roșu.

Însă cele două creații oenologice ale Lenuței și lui Narcis sunt departe de acel rose lejer, de vară, care a cucerit mapamondul.

Unul e mai astringent și mai sec, celălalt mai onctuos, dar amândouă sunt vinuri solicitante, care te invită, ba nu, obligă, să le deguști cu atenție la detaliile senzoriale, cu acea lentoare hieratică impusă de ceremonia ceaiului, bunăoară.

La amintirea de neșters a acestei experiențe gustative a contribuit, probabil, și faptul că aveam impresia că gust un crâmpei de istorie.

Mai avem până găsim elixirul nemuririi.

Dar aici am găsit un substitut onorabil.

Credit foto: Aceiași Lenuța și Narcis Neagoe.