Supărați pe Mexic că i-a luat la rost într-o chestiune economică, Statele Unite ale Americii taie vecinului accesul la orice formă de comunicație modernă: email, telefon, chiar și fax.

Ca urmare, mexicanii sunt nevoiți să comunice exclusiv prin scrisori, iar de la această premisă Carlos Fuentes construiește un roman epistolar de toată frumusețea.

The Eagle’s Throne este denumirea dată funcției supreme în stat, cea de președinte, care are însă o particularitate – nu poate fi exercitată decât o dată, pe durata a șase ani, chestiunea succesiunii devenind astfel presantă încă de la mijlocul mandatului.

Rezultă de aici o multitudine de voci care contribuie la o așa urzeală de intrigi, dezvăluiri și cinism, încât lasă în urmă de la o poștă A Game of Thrones, bașca faptul că nu mai suntem supuși la violența fizică gratuită.

Inițial, succesiunea rapidă de nume, expeditori și destinatari, pare derutantă, dar proza lui Fuentes e atât de captivantă, încât personajele se reliefează și se disting unele de celelalte, iar după nici un sfert din lectură nu ești doar familiarizat cu apucăturile și specificul fiecăruia, ba mai mult, simți că îi cunoști îndeaproape.

Mașinațiunile concupiscento-politice din The Eagle’s Throne au ceva neliniștitor de familiar și relaxant de depărtat, deopotrivă. Sunt momente când simt că urmăresc malițiozitatea și manipularea de pe posturilor noastre de știri de noi lei, dar și altele când îmi spun, încercând să mă amăgesc singur: Hai, că la noi nu-i chiar în halul ăsta!

Puterea, atracția ei, corupția pe care o aduce generează și de care e generată sunt universale, însă Mexicul prezintă și un cocktail de specific de exuberanță și sălbăticie, pe care Fuentes îl cunoaște și ni-l înfățișează cu acel amestec de durere și iubire cu care Caragiale și-a construit opera satirică.

E limpede că autorul nu își repudiază patria nici în cele mai joase momente ale ei.

Există o tendință în teatrul românesc, poate și la nivel global, de a construi piese în care personajele nu mai interacționează, ci monologhează.

Nu mă omor după abordarea asta, dar The Eagle’s Throne pare făcut să fie transpus pe scenă astfel.

Ne-am amuza, ne-am înfiora, ne-am regăsi societatea, cu toate scăderile ei.

Catharsis, cum s-ar spune.