Muzica face casă bună cu religia

De câțiva ani încoace m-am obișnuit să văd un film cu subiect biblic în preajma Paștelui.

De data aceasta a fost Jesus Christ Superstar, un musical deosebit prin curajul ideii și impresionant prin modul cum reușește să fie atât atractiv, cât și fidel materialului religios pe care îl înfățișează.

La prima vedere, producția regizată de Norman Jewison (In the Heat of the Night) pare a fi un sacrilegiu kitschos: tot felul de tipi și tipe cu aer hippiot și cu tot felul de anacronisme de recuzită vin undeva într-o zonă deșertică și se pun pe dansat și cântat.

De îndată ce se dă drumul la partea auditivă, însă, transformarea e precum Nunta din Cana Galileii: face din apă chioară vin de cea mai bună calitate.

Coloana sonoră semnată de Andrew Lloyd Weber este senzațională, iar versurile adaptate de Norman Jewinson și Melvyn Bragg după libretul lui Tim Rice se dezvăluie treptat ca fiind deștepte, emoționante și chiar amuzante, potrivite așa cum numai faimoasele musical-uri de pe Broadway care au făcut tranziția spre Hollywood știau a fi.

Filmul se compune din diverse secvențe emblematice, pornind de la intrarea lui Iisus în Ierusalim și mergând până la răstignire, iar în această succesiune, deși se dă Cezarului ce e al Cezarului și Mântuitorului ce e al Mântuitorului, li se oferă și lui Iuda sau Mariei Magdalena suficiente șanse să se exprime muzical și psihologic.

Chipul lui Ned Neeley ca Iisus e minunat de adecvat, are ceva din înverșunarea ascetică a picturilor flamande, dar vocea îi e cam ascuțită. Nu-i vorbă, în două scene, alungarea neguțătorilor din Templu și mai ales zbaterea din Grădina Ghetsimani, timbru-i înalt îi servește de minune.

În Jesus Christ Superstar Iuda e negru. Oroare! Nedreptate! Rasism! Așa ar striga stângiștii de salon ai prezentului. Însă personajul lui Carl Anderson nu este trădătorul infam și unidimensional al iconografiei Renașterii, ci un idealist dezamăgit, mai apropiat de dilemele morale ale unui Nikos Kazantsakis. Unde mai pui că are o voce senzațională, de o forță pe care n-ai bănui-o doar uitându-te la silueta-i filiformă.

Născută în Honolulu, cu o figură vădit polineziană, Yvonne Elliman ca Maria Magdalena întregește frumoasa diversitate a filmului și îi aduce o notă de duioșie, atât prin vocea-i caldă, cât și prin trăirile pur feminine, care mi-au adus aminte de versiunea ei din Evanghelia după Iisus Cristos de Jose Saramago.

Ca să fiu drept în cuget, așa cum se cuvine într-o zi mare ca asta, nu pot să nu amintesc că membrii sinedriului cam dau chix la capitolul cântat, fiind însă salvați de coregrafia de efect, care îi vede cocoțați pe schele precum niște corbi care simt mirosul morții și se bucură pentru asta.

Sunteți atei și vă bate gândul să vă faceți credincioși, dar nu știți cum să începeți?

Jesus Christ Superstar e numai bun ca punct de plecare, pentru că, de când lumea, muzica face casa bună cu religia.

Iar dacă nu o apucați pe calea asta până la urmă, tot vă veți fi simțit bine într-un mod pașnic.

Iar asta e o cale către Împărația Cerurilor fără doar și poate.

Sărbători liniștite tuturor!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.