Cand credeam ca nu mai pot fi surprins de cinematografie in vreun fel, am vazut Au hasard Balthazar. Un film francez regizat de Robert Bresson, altfel decat ce am avut parte vreodata, diferit de ce ma asteptam, dar care mi-a largit cumva orizontul asupra acestei arte.
Daca ii cititi rezumatul, nimic nu pare atat de iesit din comun: filmul urmareste viata unui magarus si a diversilor lui stapani, conturand o paralela antitetica intre integritatea animalului si tarele oamenilor.
Aceasta descriere este corecta in esenta, dar nu surprinde nici pe departe acele trasaturi care fac din Au hasard Balthazar o creatie unica.
Mai exista filme centrate in jurul unor necuvantatoare, dar foarte multe isi personifica personajul si ii dau o voce umana si, mai presus de toate, il pun in mijlocul actiunii, cum ar fi Paulie. In pelicula lui Bresson, magarusul nu ia prim planul niciunei figuri omenesti, nu scoate decat sunete specifice speciei sale si nici nu apare tot timpul.
Daca e s-o luam invers, exista si filme in care obiectele sau fiintele amintite in titlu nu au rol decat periferic sau de decor in naratiune, cum ar fi The Yellow Rolls-Royce (un simplu prilej de a aduna o gramada de actori mari cu partituri usurele). Aparitiile destul de dese ale lui Balthazar, niste priviri schimbate cu alte animale de la un circ si scena rupatoare de suflet de la final ii confera magarusului un rol aparte, sub cele ale oamenilor, dar, totusi, mai presus decat acestea.
Personajele umane isi impart defectele foarte echitabil: fata care ii mai arata bunatate din cand in cand magarusului e slaba de inger si se lasa sedusa usor de smecherasul oraselului, care poarta geaca de piele si e pus pe rele, tatal ei este atat de mandru, incat se autodistruge, mai apar un cinic concupiscent si un betiv, cu un sambure de suflet, dar patruns de viciu pana in oase. Ce e deosebit la toate aceste personaje este modul in care interpreteaza: redus la minim, de parca Robert Bresson le-a cerut sa exprime ce au de exprimat cu minim minimorum de expresivitate, fara inflexiuni, fara tonalitati, fara nimic din arsenalul pe care il are un actor la indemana. Un Al Pacino mai degraba s-ar fi lasat impuscat decat sa joace asa ceva si, cu toate acestea, ariditatea extrema a actorilor pare perfect justificata in contextul acestui film.
S-a spus de multe ori si in multe parti ca Au hasard Balthazar este un studiu asupra sfinteniei. Subscriu la aceasta si adaug ca nu e vorba despre sfintenia zilelor noastre, o sfintenie activa, gen Nelson Mandela, Desmond Tutu sau Maica Tereza, pe care o rasplatim cu Nobel si nu o urmam deloc. Este o sfintenie imemoriala, compusa din rabdare, tacere si o capacitate de neconceput de a indura dureri fizice. E sfintenia din Miorita, pe care nu o aprobam, dar care a insemnat, poate, singura solutie de a-si duce cat de cat viata pentru milioane de necunoscuti care n-au fost suficient de interesanti pentru istorie, incat sa fie consemnati in cartile ei.
Îmi place cum ai interpretat filmul. Pe mine mult timp m-a lăsat fără cuvinte. Nu am reușit să scriu mare lucru despre el.
Cam la fel am pățit și cu The Tree of Life.