In momentul cand scriu aceste randuri, in mai multe parti ale lumii, diversi oameni mari, zisi si maturi, se omoara din prostie, din lacomie, din rautate. E o lupta ce fac ei acolo, dar o lupta imbecila.

Intr-un film despre care am aflat intamplator cand faceam un sondaj despre Iran, intitulat Bacheha-Ye aseman (Children of Heaven), doi copii duc o lupta a lor, dar una nobila, induiosatoare si destinata a face bine celorlalti.

Ali e un pusti care o sora mai mica, Zahra. Intr-o zi, insarcinat sa ii repare pretiosii pantofiori, ii pierde, iar surioara n-are cu ce sa se duca la scoala. Situatia si asa grea din familie, in care doar tatal lucreaza, iar mama se chinuie cu un prunc, ii face sa nu divulge trista pierdere si sa elaboreze un plan prin care amandoi folosesc succesiv perechea lui de incaltaminte. Pentru ca planul sa functioneze, amandoi trebuie sa fuga, sa se zbata si sa se fereasca de adulti.

Latura aceasta a luptei celor doi copii este pur fizica si aproape resimti rasuflarea intretaiata a celor doi micuti care alearga pentru scoala, locul acela dispretuit la noi ca fiind plictisitor. Fiecare dintre ei mai are si alte lupte de dus. Ali trebuie sa se strecoare in clasa, fara a fi vazut de zbirul de la poarta, iar cand acesta il prinde totusi, sa gaseasca o solutie pentru a fi iertat, fara a se ajunge la discutii la parintii. Zahra are de dus o lupta cu rusinea de a purta niste incaltari baietesti din ce in ce mai jerpelite si de gestionat conflictul dintre simtul proprietatii si compasiune, cand isi vede pantofiorii in picioarele unei fetite si mai sarmane decat ea.

Cel mai frumos lucru la Bacheha-Ye aseman e angajamentul afectiv la care te obliga. Simti strangerea de inima cand Ali intarzie la scoala si tristetea cand Zahra contempla incaltarile colegelor. Respiri mai greu cand fiecare dintre ei alearga si strangi pumnul a triumf cand mai reusesc sa biruie o zi de scoala. Nu se poate altfel, deoarece interpretarile celor doi – Amir Farrokh Hashemian si Bahare Seddiqi – sunt uluitoare prin intensitate si naturalete, calitati pe care nu le constientizezi decat mult dupa ce filmul s-a terminat.

Asta pentru ca in timpul lui, esti prea preocupat sa speri.

Lupta lor merita sa fie si a ta, spre deosebire de a imbecililor maturi din prezent.