Conflictul israeliano-palestinian care a reizbucnit cu o ferocitate care a surprins pe toată lumea mi-a adus aminte, printre altele, de un film palestinian intitulat Omar.

Realizat acum zece ani, îmi pare acum la fel de actual, în principal prin concluzia că acolo, pe acele meleaguri aride și încărcate de istorie, se petrece o tragedie perpetuă.

Povestea este a personajului eponim, tânăr palestinian moderat, care se vede prins în mrejele unor intrigi care îi opun pe prietenii și compatrioții cu o atitudine militantă și autoritățile israeliene, care îl forțează să le furnizeze informații.

Scris și regizat cu o mână fermă de Hany Abu-Assad, filmul are marea calitate că te ține atât de strâns în ghearele unei tensiuni filmice autentice, încât aproape că pierzi din vedere cât de dureros e mesaju-i de căpătâi.

Războiul ucide fizic, dar victime sunt și iubirea, camaraderia, încrederea și simpla dorință de a trăi.

Iar vinovații nu pot fi arătați cu degetul, pentru că Omar are o remarcabilă ambiguitate, nu îi demonizează pe unii și nici nu îi martirizează pe ceilalți.

Singura constantă e compasiunea pe care o simți pentru protagonist, jucat cu expresivitate reținută excepțională de Adam Bakri.

În modul cum bruma de fericire îi e tulburată de evenimente asupra cărora nu are nicio putere se găsește concentrată tragedia israelienilor scoși din case de cei din Hamas sau de palestinienii care s-au trezit bombardați de aviația Israelului.

Războiul care își consumă acum încă un sângeros act este drama omenirii în chintesența ei.

Și mă tem că nu se va sfârși decât odată cu sfârșitul omenirii.