La Grande Bellezza a fost un film care mi-a plăcut și nu prea.
Se străduiește prea mult să fie La Dolce Vita al secolului XXI, iar nihilismul atenuat din pelicula lui Fellini apare și mai pregnant (adică supărător) în a lui Sorrentino.
Unul dintre personajele episodice ale creației cinematografice italiene din 2013 este o călugăriță catolică, urâtă, dar vestită pentru ascetismul ei, vag inspirată de Maica Tereza, pe care o desconsideri, așa cum o face și protagonistul cel blazat.
Însă, spre final, la un moment dat, călugărița îi spune:
– Știi de ce mănânc numai rădăcini? Pentru că rădăcinile sunt importante.
Revelația pe care o are personajul principal mi s-a transmis și mie, până în cele mai profunde straturi ale ființei.
De aceea, am apreciat ideea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova de a intitula această nouă aventură în lumea muzicii clasice Roots Season, marcând-o cu un concert care a fost compus din lucrări ale acelor artiști atât de adânc înfipți în solul conștiinței colective – Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
Cantata „Meeresstille und Glückliche Fahrt” pentru cor și orchestră, op. 112 de Beethoven, la care au participat forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii (condus de Bogdan Botezatu), a funcționat impecabil ca un prolog, așa cum cum nemuritoarea compoziție a lui John Williams te transpune într-un illo tempore în debutul oricărui film Star Wars.
Aleg să mă refer la celelalte două componente ale programului – Concertul nr. 20 în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 al lui Mozart și Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60 de Beethoven – ca la un tot, pentru că, reunite, sunt ca o vitrină a ce are muzica clasică mai de preț de oferit – acorduri desăvârșite, alternanța între momente duioase și viforoase, sonoritate care acum te îmbie la somn, ca apoi să te trezească de parcă te-ar fi aruncat într-un ger sticlos de iarnă.
Rădăcinile au nevoie de mlădițe cărora să le transmită sevă, iar în cazul acestui spectacol au fost întrupate în dirijorul Maximilian Habersock și pianistul Misi Boros.
În jurul meu, multă lume exclama:
Sunt doar niște copii!
Strict biologic, poate că da, dar prestația fiecăruia dintre ei a fost de o maturitate impunătoare.
Maximilian Haberstock a condus din memorie (nota bene!) toate cele trei bucăți muzicale și nu oricum, ci un aer teatral perfect dozat, de parcă ar fi avut câteva decenii de dirijat Concertul de Anul Nou de la Musikverein.
Misi Boros a parcurs compoziția mozartiană cu acea ușurință pe care, în mod normal, numai o experiență îndelungată ți-o conferă.
Și în cazul său, ca și în al finaliștilor de la Concursul ”Dinu Lipatti”, matematica raportului vârstă – performanță nu prea mi-a ieșit.
Am plecat de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova gândindu-mă la călugărița cea urâtă din La Grande Bellezza:
Da, Madre Maria, rădăcinile sunt importante.
Cu excepția celei din film, imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, și el meloman adânc înrădăcinat la Filarmonica din Craiova.