Acum nu mult timp, am avut privilegiul de a vedea la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris o expoziție dedicată lui Georges de La Tour, reunind un număr considerabil din picturile sale din cele nu foarte multe păstrate până în zilele noastre și răspândite pe tot cuprinsul globului.

Evident, când spui de La Tour, te gândești la inegalabilul său clarobscur, iar câteva dintre tablouri au hrănit setea de contemplare a acestuia, însă au fost și altele care au vădit calități mai fine ale artistului.

De pildă, acest portret intitulat Sfântul Toma.

Un portret clasic, cu o simbolistică un pic înșelătoare pentru omul modern, pentru că acea lance din mâna dreaptă nu e o aluzie la supranumele său de ”Necredinciosul”, atribuit după ce a ținut morțis să atingă rănile lui Iisus, când Mântuitorul s-a arătat apostolilor după Înviere.

De fapt, vârful de lance face trimitere la martiriul Sfântului Toma, care, trimis în India pentru a propovădui creștinismul, a sfârșit răpus de o astfel de armă, așa cum este descris în bestsellerul medieval Legenda Aurea.

Însă cealaltă mână este cea care mi-a atras atenția și mi-a menținut-o mult timp, nepermis de mult în opinia celorlalți vizitatori, care ar fi vrut la rându-le ocazia să facă poze (și) cu această pictură.

Nu doar că geometria sprijinirii cărții este un mic prilej de redare a pespectivei și jocului luminilor și umbrelor la care excela de La Tour, dar textura realistă a decrepitudinii cauzate de vârstă și muncă și intemperii este superbă.

Așa recunoști mâna cuiva care nu s-a sfiit să pună osul la treabă, a cuiva care n-a stat numai în puf, a cuiva peste care anii n-au trecut degeaba.

Să strângem această mână atunci când ne este întinsă.

E mâna care a ținut lumea să nu se prăbușească.