Să privim pictura! (CXLI)

Portret de fetiță

Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.

Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?

Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?

Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.

Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.

Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.

Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.

Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.

Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.

Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.

Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.

Un lucru e cert, însă.

Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.

Fiecare maestru are un maestru al său.

P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Să privim pictura! (CXL)

Fecioara cu pruncul

Dacă aveți copii mici sau care erau de curând așa.

Dacă aveți nepoței.

Dacă sunteți un adult în care un copil mic a căpătat încredere.

Atunci o să înțelegeți senzația tactilă și emoțională pe care am încercat-o de la prima ocheadă aruncată acestei picturi din cadrul expoziției Splendori baroce de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Se intitulează Fecioara cu pruncul, iar autor îi este Bartomole Murillo.

Tabloul are un subiect religios, chiar și numai prin faptul că provine dintr-o perioadă când exaltarea catolicismului devenise politică de stat în regatul spaniol, însă frumusețea operei de artă depășește cu mult fruntariile ei ideologice.

Ceea ce vede oricine, oricând, este o mamă care își liniștește copilul care, mic fiind, are o vagă reacție de teamă și se agață de cea care îi este principală sursă de protecție.

Gesturile sunt elocvente, atât al micuțului, cât și al femeii, care adoptă postura universală a liniștirii materne.

Murillo le redă pe toate cu o desăvârșită eleganță a proporțiilor și cu o paletă foarte redusă de culori, potențate de discreta aureolă care înconjoară ambele chipuri, singura referință sacrală dintr-o realizare artistică profund umană.

Să privim pictura! (CXXXVI)

Încă de când eram mic și descopeream albumele de artă ale mamei, m-a fascinat să compar cele două versiuni ale Trișorului lui Georges de La Tour (cel de treflă și cel de caro).

Le-am dedicat un articol aici.

Nu mici mi-au fost surpriza și plăcerea să descopăr că n-a fost singura sa incursiune pe tărâmul alternanței, că n-a fost singurul joc de acest fel pe care l-a lăsat posterității.

La expoziția pe care am parcurs-o acum câteva luni la Muzeul Jacquemart Andre și care îi era dedicată am descoperit o pereche de tablouri înfățișându-l în aceeași ipostază pe Sfântul Ieronim, protectorul traducătorilor, căci el este cel care a transpus Biblia din ebraică în latină.

Una este cunoscută drept varianta de la Grenoble, cealaltă, de la Stockholm.

Având privilegiul de a le fi văzut împreună m-a pus inevitabil în situația de a găsi toate diferențele posibile.

Poate că nivelul de detaliu nu este la nivelul perechii Trișorilor, însă compensează prin modul cum te impresionează capacitatea lui de La Tour de a reproduce, în ciuda inevitabilelor diferențe, a unor detalii complicate, precum pielea flască a personajului biblic sau barba sa neîngrijită, ambele semne ale ascezei specifice începuturilor creștinismului.

Să privești o pictură este o aventură lăuntrică, una care necesită atenție și deschidere intelectuală.

Să privești două e și mai și.

Să privim pictura! (CXXVIII)

Sfântul Toma

Acum nu mult timp, am avut privilegiul de a vedea la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris o expoziție dedicată lui Georges de La Tour, reunind un număr considerabil de picturi din cele nu foarte multe păstrate până în zilele noastre și răspândite pe tot cuprinsul globului.

Evident, când spui de La Tour, te gândești la inegalabilul său clarobscur, iar câteva dintre tablouri au hrănit setea de contemplare a acestuia, însă au fost și altele care au vădit calități mai fine ale artistului.

De pildă, acest portret intitulat Sfântul Toma.

Un portret clasic, cu o simbolistică un pic înșelătoare pentru omul modern, pentru că acea lance din mâna dreaptă nu e o aluzie la supranumele său de ”Necredinciosul”, atribuit după ce a ținut morțis să atingă rănile lui Iisus, când Mântuitorul s-a arătat apostolilor după Înviere.

De fapt, vârful de lance face trimitere la martiriul Sfântului Toma, care, trimis în India pentru a propovădui creștinismul, a sfârșit răpus de o astfel de armă, așa cum este descris în bestsellerul medieval Legenda Aurea.

Însă cealaltă mână este cea care mi-a atras atenția și mi-a menținut-o mult timp, nepermis de mult în opinia celorlalți vizitatori, care ar fi vrut la rându-le ocazia să facă poze (și) cu această pictură.

Nu doar că geometria sprijinirii cărții este un mic prilej de redare a pespectivei și jocului luminilor și umbrelor la care excela de La Tour, dar textura realistă a decrepitudinii cauzate de vârstă și muncă și intemperii este superbă.

Așa recunoști mâna cuiva care nu s-a sfiit să pună osul la treabă, a cuiva care n-a stat numai în puf, a cuiva peste care anii n-au trecut degeaba.

Să strângem această mână atunci când ne este întinsă.

E mâna care a ținut lumea să nu se prăbușească.