Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.
Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?
Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?
Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.
Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.
Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.
Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.
Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.
Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.
Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.
Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.
Un lucru e cert, însă.
Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.
Fiecare maestru are un maestru al său.
P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.
