În unele cărți, personajele sunt plasate ca piesele pe o tablă de șah, fiecare are trăsăturile sale și contribuie la narațiune cum poate.

Mai sunt și cărți la care personajele se întrupează sub ochii și în mintea cititorului pe măsură ce se scurg paginile.

Este și cazul romanului Zuleiha deschide ochii, scris de Guzel Iahina cu migală balzaciană, cu un simț al amplorii romanești tolstoian și cu o tematică neo-gorkiană.

Povestea începe cu eroina eponimă, localnică din părțile tătărești ale URSS-ului la debutul colectivizării, ducând o viață casnică la limita sclaviei. Stăpâni îi sunt soțul brutal și soacra remarcabil de nesuferită, iar această parte a cărții e cea în care autoarea se delectează cu o întreagă frescă etnografică.

După un anume punct de inflexiune, însă, Zuleiha se vede aruncată în vâltoarea unei epopei a deportării, alături de diverse alte personaje pe care ajungem să le cunoaștem și să le îndrăgim, deși niciunul nu e lipsit de beteșuguri.

Alături de tătăroaica noastră ochioasă, îi avem pe Ignatov, bolșevicul cu față umană, pe doctorul Leibe și meandrele minții sale, pe Gorelov, pupătorul de șezuturi, pe Konstantin Arnoldovici, artistul incurabil, și, mai târziu, pe Iusuf (vedeți voi ce și cum).

Lor li se mai adaugă și alții, iar această galerie de figuri omenești îți umple sufletul, pe măsură ce li se adaugă straturi, straturi de trăiri și evoluții.

De la simple nume ajungi aproape să îi vezi aievea, să le dai formă și țesuturi.

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Aceasta este marea calitate a romanului Zuleiha deschide ochii.

Își acordă timp și spațiu să îți demonstreze cum viața înflorește, chiar și în cele mai vitrege sau neverosimile situații și condiții.

Literatura rusă a explorat dintotdeauna genunile deznădejdii.

Dar, prin voci precum a lui Guzel Iahina, ne-a arătat și cum poți escalada pereții abrupți ai acestui abis.