Anul apariției: 1959.

Produs în: URSS.

Subiect: Abnegația, onestitatea și generozitatea soldatului rus, care, după ce distruge două tancuri de unul singur, obține o permisie să își vadă mama și o irosește ajutându-i pe alții.

Inferența inevitabilă ar fi că Ballada o soldate (Balada unui soldat) nu este decât un film de crâncenă propagandă sovietică.

Nu că n-ar fi, dar, spre deosebire de lirismul uneori pedant din Letjat zhuravli (Zboară cocorii) sau de brutalitatea studiată din Idi i smotri (Vino și vezi), această peliculă a lui Grigori Chukrai este încântătoare prin umanitatea ardentă și deloc exclusiv rusească a personajelor și trăirilor.

Da, Alioșa (Vladimir Ivashov) este exagerat de bonom și de darnic cu timpul și firavele-i resurse, dar mă bucur să spun că mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni în realitate.

Iar cei care îi ies în cale sunt departe de a fi tragice figuri muncitorești și țărănești arhetipale, stâlpi ai socialismului în plină ascensiune în vreo treime de planetă la acea dată.

Dimpotrivă, am regăsit o intensitate dostoievskiană la soldatul olog care e muncit de gelozie sau un pitoresc hilar cehovian la santinela care face pe durul, doar ca să-l jupoaie mai bine pe protagonist.

Peste toți și toate domnește însă ca o țarină a expresivității Zhanna Prokhorenko în rolul Shurei. Frumoasă, ochioasă, focoasă, cu o coadă împletită care o scoate din basme și o pune pe ecran, aduce un suflu de o așa vitalitate filmului, încât îl copleșește chiar și pe cătana sovietică și salvatoare a națiunilor.

Interacțiunile dintre cei doi au farmecul ingenuității unor Romeo și Julieta ai lui Zeffirelli, dar nu cu aportul unui balcon, ci al unui vagon căptușit cu paie.

Tragismul nu lipsește, căci suntem pe tărâm rusesc, nu-i așa, însă nu este decât aluziv, iar această este încă o mostră a inteligenței scenariului semnat de Chukhrai împreună cu Valenti Azhov, recompensat cu o nominalizare la Oscar, o raritate în analele acestor onoruri și a relațiilor dintre Hollywood și cinematografia marelui rival din timpul Războiului Rece.

Câtă speranță trebuie să-și fi pus toată omenirea în destinderea acelei perioade!

Se spune că președintele Ronald Reagan a privit de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede în lacrimi), ca să înțeleagă mai bine sufletul rus.

Nu știu cât i-a folosit, dar știu că nu i-ar fi stricat să vadă Ballada o soldate.

Ar fi înțeles că și în URSS sunt oameni care cred în bine.