A fi sau a nu fi incantat de Hamlet in transpunerea Teatrului din Sfantu Gheorghe? Spre deosebire de personajul cel mai complex al operei shakespeariene, eu stiu raspunsul: da, da si da.

Pana sa ajung sa vizionez aceasta piesa, am avut un pic de indurat, in parte datorita deciziei regizorului de a solicita aranjarea spectatorilor pe scena, nu in sala, rezultatul fiind mai putine locuri, in parte datorita indeciziei celor de la teatrul din Craiova, care au acordat, firesc, prioritate celor cu locuri platite si s-au cam impleticit in a comunica si gestiona situatia celor care aveau legitimatii de tot felul. Dar, vorba unui alt titlu shakespearian, totul e bine cand se sfarseste cu bine, iar disconfortul de a sta pe trepte mi-a fost rasplatit inzecit si imediat va spun si cum.

Alegerea regizorala, desi buclucasa pentru organizare, s-a vadit a fi justificata, pentru ca a generat o apropiere mai mare intre audienta si actori, care, deseori, intrau si ieseau din scena pe langa cei aciuati in mod improvizat langa locurile oficiale. In prima parte a piesei, cele mai multe scene se petreceau fix in partea opusa celei unde ma aflam; abordarea moderna a acestui Hamlet si jocul formidabil al actorilor imi placeau, insa, prea mult, ca sa fac nazuri.

Si, la un moment dat, in stilul acela superb de a se ivi pe nesimtite, Hamlet a aparut la cativa metri de locul unde stateam si si-a inceput monologul. Da, monologul. Bucata chintesentiala a acestui monument dramaturgic s-a desfasurat langa mine; nici n-am mai privit titrarile, n-am facut decat sa sorb fuga ochilor, aproape imperceptibilele miscari faciale si persoana daruita total rolului a unui Hamlet care a emanat forta, pasiune si durere intr-un mod convingator si coplesitor (pun pariu 1 la 10 ca Anda si Dana – careia ii multumesc pentru poze – nu o sa ma contrazica in privinta asta).

Restul distributiei l-a secondat cu succes si i-as mentiona pe Claudius, care, desi parca prea apasat construit ca antagonist, si-a exploatat inteligent pitorescul facial, si pe Polonius, pentru nuantarea reactiilor, autoritate tiranica in fata copiilor, slugarnicie in fata mai marilor.

Cum spuneam mai sus, am avut o abordare moderna in privinta mizanscenei, dar care a functionat impecabil. Nu a fost supraincarcata, ca la Purcarete, si niciunul dintre elementele care au compus-o, de la draperiile de celofan si cada cu dus din centru, pana la subtilele orientari si intensitati ale luminii, nu a atentat la substanta piesei sau la jocul actorilor, ci, dimpotriva, le-a potentat.

Un astfel de Hamlet modern poate ori sa oboseasca, ori sa incante. Acum a fost incantare, pura si fara echivoc.