Ca bucata de literatura, Gargui nu e stralucit, ca roman de dragoste asijderea, dar ca studiu asupra mentalitatilor contemporane este excelent.

Citindu-l, e clar ca nu se mai poate scrie normal despre iubire in secolul al XXI-lea. Nu mai merge cu povestea unor tineri din familii care se urasc, asta e deja telenovela. Nu mai merge cu un stil simplu, omniscient in care vocea demiurgica a naratorului ne ghideaza prin traierile celor doi.

Acum e nevoie de naratiuni intortocheate, cu iz supranatural si care trec prin multe epoci istorice, doar, doar ne-om lasa covinsi de perenitatea acestui sentiment, in conditiile in care cercetatorii de nu stiu unde au descoperit ca dragostea dureaza pana in 4 ani maxim.

Gargui bifeaza aceste cerinte tehnice si, in ceea ce ma priveste, a pierdut din start niste puncte din cauza marketingului de pe coperte, unde se preamareste debutul fulminant al autorului si faptul ca s-a documentat nu stiu cati ani si ca a adunat de nu stiu cate ori mai mult material decat insumeaza romanul.

Adica e musai ca mie sa-mi placa aceasta carte pentru ca omul s-a chinuit mult la ea si as fi nesimtit daca as avea alta parere. Din pacate, eu chiar sunt nesimtit (mi s-a spus si am acceptat cu seninatate aceasta aparent jignitoare eticheta) si imi permit fara nicio problema sa o critic, unde e cazul.

Povestea e asa cum pomeneam mai devreme – intortocheata. Un actor de filme porno goneste cu masina cu peste 100 la ora, beat si drogat, pe niste serpentine si, sa vezi surpriza, cade intr-o rapa, unde masina ia foc si el odata cu ea. In bucata asta, Andrew Davidson face niste puncte prin detalierea foarte stiintifica (si la persoana I) a modului cum sufera combustia inerenta unui atare accident. Descriere minutioasa si cinica a acestui tip de suferinta, incluzand aici toate referirile care vor urma in roman, reprezinta singurul aspect in privinta caruia pot spune ca documentarea acerba functioneaza in spirit literar.

Aflandu-se pe patul de spital ca vai de el, ars si fara principalul obiect al muncii (o stiti pe aia cu Ion Pendula?), personajul incepe sa nutreasca ganduri de suicid, pana cand incepe sa fie vizitat de Marianne, o tipa ciudata, cu evidente probleme la comitetul central, care insista ca s-au mai intalnit intr-o ipostaza similara intr-o viata anterioara, cand ea era calugarita intr-o manastire din Evul Mediu si el soldat perpelit intr-o batalie. Imobilizat la pat, parlitul nostru n-are incotro si asculta periplul prin istorie pe care il insira Marianne si, treptat, se lasa patruns de un sentiment pe care nu il mai experimentase niciodata pana atunci.

Pana sa ne afundam in povestea iubirii care strabate veacurile, Andrew Davidson mai puncteaza o data, dar masiv, intr-o bucatica din roman, sub o pagina, cred, in care atinge sublimul, pur si simplu. Este un mic episod care mi-a adus aminte de unul similar din Jane Eyre si care se incheie cu insasi definitia frumusetii: Nu dureaza decat o clipa.

In rest, niciun alt mecanism al lui Davidson nu s-a mai soldat cu puncte din partea mea, ba chiar l-am penalizat in cateva randuri prin pedanteria cu care introduce detalii istorice. In doua ocazii, depunctarea a fost consistenta, pentru ca a umplut doua pagini cu enumerari de feluri de mancare. Adica din susul paginii pana in josul ei nu apar decat produse gastronomice, de parca autorul a flamanzit in ultimul hal in decursul multilor ani de documentare si a vrut sa compenseze in planul imaginatiei.

Alte artificii postmoderniste care au ramas fara efect au fost boldarea unor replici apartinand demonului interior al personajului principal, adica o serpoaica localizata, potrivit firavelor mele cunostinte anatomice, intre zona cervicala si rect, si un acrostih format din primele si ultimele litere ale fiecarui capitol, despre care nu am aflat decat din postafata, deci nu s-ar puncta oricum.

O amica a facut o comparatie interesanta intre Gargui si Adam si Eva de Liviu Rebreanu, despre care spunea ca i-a placut mai mult. Subscriu la asta si adaug ca, desi romanul din literatura noastra e, de asemenea, rodul unei documentari atente, veritabilul har literar al lui Rebreanu contribuie la atmosfere mai reusite ale epocilor istorice pe care le parcurge.

La intrebarea foarte legitima: Omule, pana la urma, recomanzi cartea asta de bine sau de rau? as raspunde cu un foarte echidistant: Depinde. Stiind ca asta e cea mai iritanta replica posibil, am sa dau cateva exemple:

Gargui vs. Persuasion = Persuasion fara doar si poate

Gargui vs. Anna Karenina = Anna Karenina de departe

Gargui vs. Saga Amurg = Gargui de mai multe ori

Raed Arafat vs. Traian Basescu = Gargui

iPhone vs. Samsung Galaxy = Gargui

FC Barcelona vs. Real Madrid = Gargui

(daca sunteti prietena care nu mai suporta blestematul ala de El Clasico)

S.A.M.D.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un studiu criptic asupra mentalitatilor secolului XXI.