Patrizia Delizia

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.

Testamentul granzilor

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, permiteți-mi încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și aici am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Linistindu-l pe Shakespeare

Stimata lume,

Sunt considerat unul dintre cei mai mari dramaturgi din lume si, cu toate astea, consider modul cum in secolul vostru unii inteleg sa imi trateze piesele si sa le ecranizeze inexplicabil si iritant.

Sa luam de exemplu As You Like It, in regia lui Kenneth Brannagh, un tip pentru care aveam oarece apreciere pana acum, mai ales dupa ce a facut Henry V. Nu stiu insa ce-o fi fost in capul lui cand a ales sa ii costumeze pe actori in japonezi, cu decoruri tot pe calapodul asta. Culmea, nu toti sunt imbracati asa, unii au toale victoriene.

Apoi, nu ca ma asteptam sa joace barbati in rolurile de femei (stiu ca v-ati emancipat de mult), dar doua personaje masculine sunt negri (si tineti minte ca nu suntem in Othello), iar altele secundare sunt chiar asiatici.

De ce nu a facut si el cum au facut cei care au ecranizat The Merchant of Venice, cu acel actor formidabil, Al Pacino ii zice parca? Au folosit costume de epoca, iar actorii si-au jucat scenele normal, fara inflorituri derutante.

Ce vor mai intelege spectatorii secolului XX, pe care si asa ii vad ca fiind preocupati mai mult de lucruri marunte si meschine?

Asa ca ma declar profund nemultumit de evolutia pieselor mele in lumea voastra contemporana si, daca veti continua asa, expresia il aud pe X rasucindu-se in mormant se va transforma in il aud facand tumbe in cavou.

Cu amaraciune,

Shakespeare

asyoulikeit

Maestre,

Iti intelegem reactia, dar va asiguram din adancul constiintei noastre ca n-ai de ce.

E adevarat, abordarea din As You Like It e ciudata la prima vedere, dar reuseste sa nu depaseasca limita dincolo de care ar fi trecut in ridicol.

Unii interpreti sunt mai exotici, ce-i drept, dar traim intr-o era a globalizarii, cand granitele pe care le stiai nu mai sunt valabile.

Dupa ce toate impresiile nelalocul lor se vor risipi cat de cat, vei simti ceva familiar: pasiunea pe care o pune fiecare actor in a-si juca partea, oricat ar fi ea de mica. Romola Garai, Kevin Kline, Bryce Dallas Howard, Alfred Molina au jucat roluri care le-au adus bani sau roluri care le-au adus premii. Dar, la fel ca multi alti confrati ai lor, la fel ca si acel Al Pacino pe care il pretuiti, considera orice implicare in vreun proiect care implica operele tale, ca pe o munca in folosul artei, ca pe o izbavire din chingile mercantilismului si sabloanelor.

Cat despre spectatorii secolului XX, vor fi multi care vor da SMS-uri sau vor adormi privind aceasta ecranizare. Dar aceia care au mintea si sufletul deschise vor intelege profunzimea ideilor si frumusetea formelor si isi vor aduce aminte cat de cool e Shakespeare.

Adica tu, maestre.

Sa privim pictura! (III)

Persistenta memoriei

Persistenta memoriei

Ca sa imi pun o mare parte a omenirii in cap, va spun ca, pentru mine, Salvador Dali nu este cel mai mare pictor suprarealist:). Dupa ce-am scapat de o ploaie de rosii stricate, va spun ca, de fapt, eu il consider mai mult un pictor al simbolurilor, decat unul care isi extrage esenta tablourilor din zvacnirile subconstientului. Simt la Dali o preocupare prea mare sa socheze si sa impresioneze.

Ce nu ii pot contesta insa spaniolului este faptul ca si reuseste. Persistenta memoriei nu e un tablou atat de incarcat precum altele ale pictorului. Pe mine ma farmeca insa indrazneala de a dilua lucruri materiale si a realiza astfel semnificatia: timpul atotputernic si-a gasit nasul in amintirile care dainuie. Dar si simt ceva angoasant vazand ca imaginatia cuiva a ajuns undeva unde eu nu m-am incumetat. Poate de-asta Dali e atat de adulat.

P.S. Abia astept sa vad cum il creioneaza Pacino pe acest geniu nebun.