De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.
Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.
Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.
Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.
Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.
Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.
Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.
Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:
Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.
Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.