Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

Gulag Redemption

Colectia Cotidianului mi-a adus in casa Arhipelagul Gulag, dar inca nu am cutezat sa ma afund in universul inspaimantator al lui Aleksandr Soljenițîn. Totusi, nici nu m-am putut sustrage atractiei pe care acest rus cu figura patriarhala si trecuta prin viata o exercita asupra mea, inca de cand am auzit pentru prima data de el.

Asa ca am ales o varianta comprimata a temei sale fundamentale, lumea detentiei, si am citit O zi din viata lui Ivan Denisovici.

Cartea e o descriere nici foarte seaca, nici foarte spumoasa, dar precisa ca a cuiva care incondeiaza oua, a unei zile din viata unui locatar al Gulagului, incepand de la alarma de dimineata pana la ora stingerii. Ivan Denisovici mananca, munceste, ascunde maruntisuri, il trec fiorii ca isi va pierde ratia si tanjeste dupa cateva fire de tutun. Viata sa e ca a oricarui detinut – la limita subzistentei.

Maiestria lui Soljenițîn e ca ne ajuta sa ne conturam mental aceasta existenta precara, care noua, care mancam pe saturate, ne deplasam cu masini rapide si comunicam peste mari si tari in doi timpi si trei miscari, ne-ar fi imposibil sa o concepem.

Ivan Denisovici n-are libertate, se hraneste pe sponci si are o sanatate precara. Cu toate acestea, iata cum isi incheie ziua:

… adoarme, pe deplin multumit. Astazi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carcera, echipa a scapat de Sotgorodok, la pranz a ciupit o portie de casa in plus, seful de echipa a adus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, panza de ferestrau nu i-au gasit-o la perchezitie, a dobandit cate ceva de la Cezar, si-a cumparat tutun. Si n-a cazut bolnav la pat, a scapat.

A trecut o zi fara necazuri, aproape fericita.

Daca dupa ce terminati O zi din viata lui Ivan Denisovici simtiti ca va aluneca o lacrima pe obraz, lasati-o sa curga. Nu e nimic nefiresc.