Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.
Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.
Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.
Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.
Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.
Acum, însă, linia e fină.
Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.
E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.
Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.
Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.
Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.
În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.
Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:
Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.
Lifeboat este un film care are toate premisele sa atraga atentia si toate calitatile sa o mentina treaza pana la final. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un vas occidental este scufundat de un submarin german, iar cativa supravietuitori se grupeaza intr-o barca de salvare si indura calvarul pana la intalnirea cu o nava prietena. Situatia se complica in momentul in care si asa chinuitul echipaj salveaza un neamt si nu se indura sa il lase prada valurilor, desi aversiunea fata de cei care au provocat nenorocirea e mare.
Din punct de vedere al realizarii, aceasta tensiune se descompune in cateva elemente fara cusur: modul unic in care Hitchcock stia sa induca suspansul, imaginile puternice si cu ceva iz poetic, scenariul subtil al lui John Steinbeck si interpretarile excelente. Acestea apartin unor actori fara nume cunoscute, dar care redau impecabil game largi de trairi. Filmul incepe aproape neverosimil, cu o doamna bine imbracata intr-o haina de blana, coafata ca la carte, care sta intr-o barca de salvare, de parca ar fi intr-o simpla promenada. Acest personaj mi-a atras cel mai mult atentia prin numele cu o rezonanta aparte al actritei (Tallulah Bankhead) si prin trasaturile ei: cu o voce mai groasa decat media feminina, artagoasa, aroganta, dar si buna la suflet si sensibila; mi-a adus cumva aminte atat de Bette Davis, cat si de Marlene Dietrich.