Deus ex amicitia

Unul dintre miturile cinematografiei recente este că Tom Cruise e nemuritor.

Altfel nimeni nu-și explică vitalitatea lui din diverse pelicule, precum noul Top Gun sau, mai ales, seria Mission: Impossible.

Dar tocmai în acest al șaptelea film, Mission: Impossibble – The Final Reckoning, se vede că actorul își acceptă cumva vârsta, pentru că acest Ethan Hunt este cel mai vulnerabil pe care l-am văzut vreodată, este cel mai dependent de prietenii pe care îi avea de dinainte sau de cei pe care îi face acum.

De aici și vaga melodramă a unor scene, care, însă, nu depășește niciodată nivelul suportabilului, ba chiar te invită să reflectezi asupra faptului că, semizeu să fii, nu poți salva omenirea de unul singur.

A nu se înțelege că producția regizată de Christopher McQuarrie ni-l arată pe Tom Cruise șontorog. Dimpotrivă, față de Dead Reckoning Part I, care a fost realizată în condiții de pandemie, aici realizatorii au avut teren de joacă după pofta inimii, iar în centrul lui pectoralii, bicepșii și toate celelalte grupe musculare ale protagonistului sunt deseori la vedere, în secvențe intense, așa cum ne-am obișnuit.

Probabil că aceea finală, a cursei de avioane, va rămâne emblematică, dar, personal, o prefer pe aceea în care Tom Cruise se afundă în abisul oceanului înghețat și explorează submarinul care conține sursa tuturor relelor.

E ceva primordial în atmosfera și încercările la care e supus, ceva din străvechea zbatere a omului într-un univers rece și ostil. Ajută și muzica lugubră excelent potrivită, un fel En Attendant Cousteau a lui Jean-Michel Jarre, versiunea întunecată.

Povestea e continuarea directă a predecesorului, cu o goană nebună de a opri o entitate de Inteligență Artificială malefică, readucându-i în prim plan pe simpaticii Simon Pegg sau Hayley Atwell, pe deja venerabilul Ving Rhames, pe Pom Klementieff, care poate fi sugestivă doar din câteva grimase, pe serioasa Angela Bassett (Kamala Harris, dacă ar fi câștigat președinția) sau pe Rolf Saxon.

Poate că acest din urmă nume nu prea vă e cunoscut, însă, pentru aceia care, asemeni mie sau lui Tom Cruise, au ceva ani, o să fie o reînnodare aproape emoționantă cu începutul acestei epopei a agentului pentru care a-și urma conștiința este mai important decât să urmeze ordinele.

Și o mențiune pe care nu credeam a mă vedea nevoit să o fac – scenele de dialog sunt cel puțin la fel, dacă nu chiar mai captivante, decât cele de acțiune. Duelul minților bate pe cel al mădularelor.

Este acesta ultimul Mission: Impossible?

Pare că da.

Dar Tom Cruise a strâns o gașcă așa mișto în jurul lui, parcă e păcat să se zburătăcească fără să ne mai poarte prin înaltul cerului sau străfundul seifurilor de la CIA.

Așa că aștept.

Poate răbdarea îmi va fi răsplătită.

We Don’t Need Another Tina

A plecat dintre noi Tina Turner, imensă cântăreața, înzestrată cu o voce răsunătoare și cu o prezență scenică impunătoare.

A lăsat în urmă o colecție de cântece deosebite, dar și povestea eliberării de căsnicia dezastruoasă cu Ike Turner, care a descoperit-o, a lansat-o în lumea muzicii, dar a și abuzat-o fizic și emoțional în fel și chip.

Și partea artistică, și cea umană se regăsesc în What’s Love Got to Do with It, film din 1993 cu doi merituoși nominalizați la Oscar, Angela Bassett și Laurence Fishburne.

Ca biografie de acest fel, pelicula regizată de Brian Gibson urmează o rețetă clasică a genului, cu numere muzicale entuziasmante și scene intime de efect, rezultatul fiind mai degrabă un șirag coerent, decât o evoluție psihologică foarte credibilă.

Angela Bassett intră în galeria interpreților care, fără a semăna ca două picături de apă cu modelul din realitate (vezi cazul lui Rami Malek), reușesc performanța de le a reda extraordinar manierismele, astfel încât îți întrețin vremelnic iluzia că îi ai în fața ochilor. Când se dezlănțuie în fața publicului, Bassett e copleșitoare.

În privat, însă, e dominată, nu doar pentru că așa o cere partitura, dar și actoricește, de partenerul de ecran. Laurence Fishburne, înainte de a se fi ocupat cu scoaterea cetățenilor din Matrix, avea în tinerețe preocupări simțitor mai antisociale.

Arsenalul de abuzator și manipulator pe care îl desfășoară aici e de manual, pur și simplu.

E fermecător când vrea.

E dezechilibrat emoțional.

E odios.

Deși scenariul filmului e convențional și soluționează anumite conflicte în mod simplist, ba chiar prin curat deus ex machina, are măcar meritul că această poveste a Tinei Turner devine una arhetipală, prezentând clinic o multitudine de manifestări ale terorismului relațional, de la microagresiuni verbale și la starea de dependență financiară la violență nemiloasă și opresiune sexuală.

Remarcabilă și lăudabilă este onestitatea de a prezenta un aspect important al acestor relații abuzive – că victima este uneori și complice.

Sunt câteva scene dureroase, în care personajul Angelei Bassett e cu fața tumefiată, dar tot îi găsește scuze celui care a bătut-o.

Una dintre melodii emblematice ale Tinei Turner este We Don’t Need Another Hero.

Așa e.

Nu avem nevoie de încă o Tina Turner, pentru că a fost prea mare pentru a fi duplicată.

Și nici n-avem nevoie de vreo altă persoană care să se lase abuzată, umilită și persecutată.

Nu răbdați!

Strigați!

Fugiți!

Luptați!