L’amante di Lady Chatterley

Anthony Quinn ≃ Zorba Grecul.

Am pus semnul aproximativ egal, pentru că mai are câteva roluri antologice, precum Gaugain sau Barabbas, dar cel al cretanului fără multă școală, dar cu școala vieții rămâne cel prin care și-a asigurat locul în Olimpul hollywoodian.

Merită știut, însă, că acea întrupare a sa actoricească nu a fost primordială, ci a fost pregătită de suită de alte roluri, între care cel din Wild is the Wind trebuie să fi avut cea mai mare influență.

Și acolo este un individ rudimentar în comportament, dar animat de o energie care mătură totul în cale, de data aceasta cu efecte nu neapărat plăcute asupra celorlalți.

Un imigrant italian din Nevada, ajuns mare latifundiar și oier (paralelea cu Gigi Becali funcționează pe mai multe planuri, mai puțin pe cel al dedicării duhovnicești), e văduv de ceva timp și hotărăște să și-o aducă drept a doua soață pe sora defunctei, italiancă la rându-i (Anna Magnani).

Problema e că aceasta are o personalitate mai nestăpânită și mai și suferă de sindromul Rebecca, adică e mereu în umbra predecesoarei, așa că, suferind și de lipsa de atenție din partea soțului, își îndreaptă setea de afecțiune către mai tânărul și virilul vătaf al acestuia (Anthony Franciosa).

E Amantul doamnei Chatterley în toată regula, numai că e vorbit cu delicioase accente italienești. Al Annei Magnani iese natural, ajutat de imensul talent al actriței, însă surprinzător de reușit și bine susținut este al lui Anthony Quinn, care, după La Strada, își găsise deja în Cizmă o a doua casă.

Triunghiul amoros e intens emoțional, interpretările sunt a-ntâia (Quinn și Magnani au primit amândoi nominalizări la Oscar), iar cadrul este de un naturalism atipic perioadei, căci George Cukor, altminteri mare maestru al producțiilor de studio, alege să filmeze la o fermă autentică, oferindu-ne momente sublime, precum fătatul unui miel sau goana după bidiviul sălbatic, care poate n-o fi la înălțimea secvenței de legendă din The Misfits, dar e memorabilă în sine.

Wild is the Wind a beneficiat și de un cântec superb, reinventat de diverși artiști, precum Nina Simone sau David Bowie, așa că merită redescoperit, pentru actori, pentru peisaje și pentru mesaj:

Soților, dacă sunteți prea ocupați, s-ar putea să să-și găsească și nevasta ocupație în altă parte.

După război, mulți partizani s-arată

Pentru o țară care în cea mai mare parte a a celui De-al Doilea Război Mondial a fost alături de Germania nazistă, Italia fascistă a beneficiat de un tratament destul de blând în cinematografia care și-a tras seva subiectelor și inspirației din această conflagrație.

A contribuit, poate, la asta și faptul că italienii i-au făcut vânt la un moment dat lui Mussolini, adică argumentul că au existat unii care s-au și opus aparatului totalitar și deciziilor monstruoase ale acestuia.

Iar propaganda pentru acreditarea acestei idei s-a mișcat foarte repede, pentru că Roma citta aperta al lui Roberto Rossellini a apărut în 1945, adică în perioada când ruinele Italiei și Europei erau încă fumegânde.

Filmul urmărește câteva personaje implicate în acțiuni de rezistență, precum și eforturile autorităților, dominate de nemți, disprețuitori chiar și la adresa italienilor loiali lor, încă o dovadă că pelicula nu e chiar un monument de obiectivitate.

Nerealist ca ideologie, Roma citta aperta impresionează și astăzi prin realismul realizării (rod al mijloacelor reduse de care au dispus Rosselliniet comp.) și prin franchețea cu care redă aspecte delicate, precum homosexualitatea sau dependența de droguri, subiecte pe care Hollywood-ul le va mai trata cu mânuși decenii bune.

Și structural, dar și ca emoții preponderente pe care le suscită, filmul are două părți: una în care suspansul subversiv e împânzit de umor și de acel spirit convivial tipici italian și una în care aparatul represiv se pune în mișcare, rezultând din asta o brutalitatea remarcabil redată artistic și un tezism apăsat.

Fără o coerență narativă strălucită ca ansamblu, Roma citta aperta e o salbă de scene de efect, fie din punct de vedere al compoziției, fie al interpretărilor. În mozaicul de caractere de tot felul, antologiile îi remarcă de regulă pe Anna Magnani, care vădea încă de atunci semnalmentele unei mari actrițe, precum și pe Aldo Fabrizi, părintele cu preocupări care le depășesc pe cele evlavioase. Lor aș adăuga-o pe Maria Michi, pentru că beneficiază de ipostaza cea mai muncită de dileme morale.

Când citește operele lui Aristotel, pe lângă marile idei, ești expus și la concepții ale sale eronate.

La fel se întâmplă și când privești Roma citta aperta.

Dar, și într-un caz, și într-altul, importanța în cultura universală e atât de mare, încât compensează toate neajunsurile.