O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.
O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.
O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.
Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.
Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.
Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.
Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.
Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.
A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.
E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.
Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.
Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.
În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.
Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.
Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.
Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.
Cum să le înfrângi cerbicia?
Dar poate că aceasta este o greșeală.
Nu trebuie înfrânți.
Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.
Prin statornicie, integritate și compasiune.
Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.
