Departe și nu prea

Anii ’70 ai cinematografiei sunt ai unei marii depresii.

Tot entuziasmul clădit de generația care a contribuit la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial se epuizase deja și apăreau marile întrebări fără răspuns ale omenirii.

Printre acestea, una care încă persistă – suprapopularea și deficitul de hrană – deși teroarea pe care o provoacă s-a mai estompat, mai ales acum, când avem altele pe cap.

E suficient, însă, să revizitezi Soylent Green și să simți cum neliniștea te invadează din nou.

Principalii artizani ai acestei neplăcute (pentru privitor) performanțe le revine regizorului Richard Fleischer și scenaristului Stanley R. Greenberg prin modul cum au înțeles să transpună viziunea coșmărească a lui Harry Harrison din romanul cu titlu pe măsură – Make Room! Make Room!.

Pe scurt, oamenii sunt mulți și hrana puțină și raționalizată, iar cea pentru vulg constă în alimentul care dă și titlul filmului, Soylent Green, cu o proveniență pe care o descoperim pe măsură ce protagonistul jucat de Charlton Heston investighează moartea unuia dintre ștabii corporației care o distribuie.

Distopii s-au mai făcut și se vor mai tot face. Unele credibile, altele sugestive. Aceasta de față nu mai întrunește prima dintre trăsături, dar punctează masiv la a doua, prin detalii.

Pe unul pe care mi-l aduc aminte de când am văzut prima dată Soylent Green în copilărie: mai-marii megalopolisului de beton unde are loc acțiunea se întâlnesc în cel mai exclusivist loc cu putință, muzeul care adăpostea ultimul copac în viață.

Un aspect mărunt, dar sinistru, pe care simțim că nu putem să-l dezavuăm pe deplin ca fiind anacronic.

La fel cum nu putem respinge întru totul brutalitatea reprimării mișcărilor de stradă, corupția poliției sau apartamentele care vin cu escorte feminine incluse.

Tonul întunecat al narațiunii se reflectă și în personajul central. Cu figura sa aspră, minunat dăltuită de natură, cu vocea ușor răgușită, Heston se depărtează simțitor de arhetipul omului legii american, deși păstrează pe undeva acea integritate în care avem mare nevoie să credem.

Iar scânteia de umanitate care îl salvează pe spectator de genunile disperării este relația dintre Charlton Heston și Edward G. Robinson, bătrânul bibliotecare care mai păstrează amintirea unor gusturi naturale.

Alături de copacul solitar, scena mesei copioase de care au parte ce-i doi mi-a rămas în minte încă de când eram mic și Soylent Green era difuzat la Cinemateca de duminică seara.

Atunci n-aveam voie să stau până prea târziu, așa că multă vreme n-am știut deznodământul acestei funeste parabole.

Între timp, am aflat un mic amănunt biografic, din care nu vă divulg decât o parte (Heston și Robinson erau prieteni buni și în viața reală), care a transformat o secvență dinspre final, cutremurătoare în sine, într-unul dintre cele mai înălțătoare momente ale manifestării omului pe ecran.

Ale omului, nu doar ale actorului.

Mâncare, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Copaci, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Dar umanitate?

Mai avem?

Sau Soylent Green e mai aproape decât ne place să credem?

1 Comments

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.