Departe și nu prea

Anii ’70 ai cinematografiei sunt ai unei marii depresii.

Tot entuziasmul clădit de generația care a contribuit la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial se epuizase deja și apăreau marile întrebări fără răspuns ale omenirii.

Printre acestea, una care încă persistă – suprapopularea și deficitul de hrană – deși teroarea pe care o provoacă s-a mai estompat, mai ales acum, când avem altele pe cap.

E suficient, însă, să revizitezi Soylent Green și să simți cum neliniștea te invadează din nou.

Principalii artizani ai acestei neplăcute (pentru privitor) performanțe le revine regizorului Richard Fleischer și scenaristului Stanley R. Greenberg prin modul cum au înțeles să transpună viziunea coșmărească a lui Harry Harrison din romanul cu titlu pe măsură – Make Room! Make Room!.

Pe scurt, oamenii sunt mulți și hrana puțină și raționalizată, iar cea pentru vulg constă în alimentul care dă și titlul filmului, Soylent Green, cu o proveniență pe care o descoperim pe măsură ce protagonistul jucat de Charlton Heston investighează moartea unuia dintre ștabii corporației care o distribuie.

Distopii s-au mai făcut și se vor mai tot face. Unele credibile, altele sugestive. Aceasta de față nu mai întrunește prima dintre trăsături, dar punctează masiv la a doua, prin detalii.

Pe unul pe care mi-l aduc aminte de când am văzut prima dată Soylent Green în copilărie: mai-marii megalopolisului de beton unde are loc acțiunea se întâlnesc în cel mai exclusivist loc cu putință, muzeul care adăpostea ultimul copac în viață.

Un aspect mărunt, dar sinistru, pe care simțim că nu putem să-l dezavuăm pe deplin ca fiind anacronic.

La fel cum nu putem respinge întru totul brutalitatea reprimării mișcărilor de stradă, corupția poliției sau apartamentele care vin cu escorte feminine incluse.

Tonul întunecat al narațiunii se reflectă și în personajul central. Cu figura sa aspră, minunat dăltuită de natură, cu vocea ușor răgușită, Heston se depărtează simțitor de arhetipul omului legii american, deși păstrează pe undeva acea integritate în care avem mare nevoie să credem.

Iar scânteia de umanitate care îl salvează pe spectator de genunile disperării este relația dintre Charlton Heston și Edward G. Robinson, bătrânul bibliotecare care mai păstrează amintirea unor gusturi naturale.

Alături de copacul solitar, scena mesei copioase de care au parte ce-i doi mi-a rămas în minte încă de când eram mic și Soylent Green era difuzat la Cinemateca de duminică seara.

Atunci n-aveam voie să stau până prea târziu, așa că multă vreme n-am știut deznodământul acestei funeste parabole.

Între timp, am aflat un mic amănunt biografic, din care nu vă divulg decât o parte (Heston și Robinson erau prieteni buni și în viața reală), care a transformat o secvență dinspre final, cutremurătoare în sine, într-unul dintre cele mai înălțătoare momente ale manifestării omului pe ecran.

Ale omului, nu doar ale actorului.

Mâncare, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Copaci, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Dar umanitate?

Mai avem?

Sau Soylent Green e mai aproape decât ne place să credem?

O alternativă la Zeffirelli

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Autobiografie criptata

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Omagiu lui Charlton Heston

Citeam deunazi Academia Catavencu si am descoperit cu surprindere si cu placere un articol in care un tip povestea despre cat de mult i-a placut de Charlton Heston in The Treasure Island (o varianta pentru TV, realizata in 1990).

Asa mi-am adus aminte ca, prichindel fiind, devoram ecranizarile cartilor pe care, de asemenea, le devoram (si la propriu si la figurat, pentru ca multe isi pierdeau copertele datorita recitirilor) si l-am descoperit pe acest magnific actor in filmul care m-a impresionat pentru modul fidel cum a redat actiunea romanului lui Robert Louis Stevenson.

Acum, dupa ani si ani, imi dau seama de ce m-a impresionat atat Charlton Heston si a devenit unul dintre actorii mei preferati. Aratosul cu figura sculptata si barbia despicata care a jucat cu succes personaje eroice e aici mai batran si intr-un rol negativ, dar pe care il simte si il face parte din fiinta lui. Cu ochii inteligenti, sontacaind veridic intr-un picior, cu un zambet care iti ingheata sangele in vine, desi dezvaluie niste dinti stricati, cu vocea haraita, Heston e un villain pe care nu te mai saturi sa il admiri, dar de care te-ai feri ca de dracu’ in viata reala.

Interpretarea sa excelenta este inconjurata de alte componente de calitate: atmosfera si decorurile pirateresti, muzica marinareasca antrenanta, alti actori care fac treaba buna (Oliver Reed, Christopher Lee si, surpriza, un Christian Bale fraged, dar expresiv in rolul lui Jim Hawkins). Toate acestea fac din The Treasure Island o ecranizare reusita, dar si un film excelent de sine statator.

Charlton Heston mai fusese Ben-Hur, Cidul sau Michelangelo. Dar, pentru mine, totul a inceput cu Long John Silver.

Ultimul suspin al durului

Incet, incet, actorii care au cladit faima Hollywood-ului ne parasesc. Anul acesta, la premiile Bafta, omagierea celor care au plecat dintre noi a debutat si s-a sfarsit cu doi dintre acesti titani: Charlton Heston si Paul Newman.

Altii, in care inca mai palpaie scanteia harului, isi pregatesc epitaful, asa cum am aratat intr-un alt articol. Si de ce n-ar face-o? Il avem si noi pe Ienachita Vacarescu sau pe Neagoe Basarab cu invataturile sale catre fiul Teodosie.

 Gran Torino este testamentul lui Clint Eastwood. Un tip dur, singuratic si apasat de trecut are o ultima zvacnire de umanitatea legand o prietenie stransa cu doi copii de emigranti, vecini ai sai.

Nimic din imaginea standard a lui Eastwood nu lipseste: ariditatea, vorba putina, miscarile domoale, dar sigure, intoleranta fata de slabiciune. Dirty Harry – Bunul – Necrutatorul a tinut inca o data sa ne reaminteasca prototipul de masculinitate pe care l-a impus pe ecran.

Regia, scenariul, interpretarile secundare sunt precise, dar nespectaculoase si sablonarde, ca sa nu abata atentia de la operatiune de imprimare in memorie a artistului. Cam narcisist, dar ce-i al lui, e al lui.

E mare.