Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.