Americanii le-au mai suflat francezilor submarine

Acum nu mult timp, s-a iscat scandal mare între Franța și Australia, din cauza unor submarine.

În toată afacerea asta și-a vârât coada și SUA, iar asta mi-a adus aminte că mai fost cel puțin o ocazie când americanii le-au suflat francezilor un submarin.

Este vorba despre legendarul Nautilus al lui Jules Verne, pe care îl regăsim în 20,000 Leagues Under the Sea, ecranizare fastuoasă a romanului omonim, regizată de Richard Fleischer și adaptată scenaristic de Earl Felton.

Producție este o combinație de prelucrare omagială și pervertire tipic hollywoodiană, iar efectul total este de plăcere cu obiecții, pe ici, pe colo.

Povestea este cea bineștiută, în care trei personaje – un profesor universitar (Paul Lukas), asistentul său (Peter Lorre) și un marinar sturlubatic (Kirk Douglas) – care ajung oaspeți-prizonieri ai căpitanului Nemo (James Mason) pe numita ambarcațiune subacvatică.

O distribuție de vis, la care ar râvni orice blockbuster, parțial exploatată așa cum se cuvine. Însă, când îl ai pe Kirk Douglas la apogeul carierei și al condiției fizice, n-ai încotro decât să îi acorzi cât mai mult timp pe ecran, la bustul gol, preferabil, iar energia sa leonină, altfel admirabilă, îi face să pară și mai bătrâni și mai obosiți pe Lukas și pe Lorre.

Cu aerul său care a avut dintotdeauna ceva luciferic, James Mason este la rându-i o alegere inspirată, și ea valorificată în special in prima parte a filmului, când simpla lui imagine cântând la orgă are ceva epopeic. Pe măsură ce acțiunea înaintează, iar luminile și umbrele caracterului său ar trebui să se dezvăluie în tandem, partitura care îi revine acestui extraordinar actor se diluează, iar misiunea pe care declară că și-o arogă coboară spre genuni de patetism.

Citite, aceste neajunsuri par mari, dar, învăluite de realizarea tehnică de excepție a peliculei, trec mai lin prin filtrul minții.

La decenii bune de la realizare, 20,000 Leagues Under the Sea are decoruri și efecte speciale care încă impresionează, întru realizarea scopului pe care însuși Jules Verne și l-a propus – să prilejuiască o aventura lejeră, dar nu superficială, care să dea de gândit din când în când.

Aici, de pildă, avem parte și de filmul că oglindă a perioadei în care a fost făcut. Sursa de energie a submarinului, secret pe care căpitanul Nemo îl apără cu strășnicie, este o străvezie trimitere la cea nucleară.

Suntem în 1954, americanii și rușii s-au pus pe făcut bombe atomice, iar Războiul Rece se întețește.

Din fericire, viziunea sumbră asupra naturii umane a stăpânului submarinului nu s-a adeverit, iar aceste posibil vehicule posibil aducătoare de Apocalipsă au rămas doar pricină de ceartă financiară între mai-marii lumii.

Cine i-a suflat Oscarul lui Rick

Rick al lui Humphrey Bogart din Casablanca nu este doar un rol de film.

Este o parte a patrimoniului culturii universale, un simbol al puterii cinematografiei de a impune repere, care să fie imitate, pastișate, dar greu egalate.

Însă poate părea surprinzător că Boggie, deși nominalizat la Oscar în acel an, nu a fost și acela care a căștigat statueta pentru cel mai bun actor.

Cel care i-a suflat-o a fost Paul Lukas pentru rolul din Watch on the Rhine.

Inevitabila comparație dezvăluie și o interesantă paralelă de ansamblu între cele două pelicule.

Ambele sunt realizate când Al Doilea Război Mondial era încă în toi și propun câte un spațiu în care se înfruntă, nu la nivel geopolitic, ci individual, idealismul unei tabere (bănuiesc că vă imaginați care) și cinismul celeilalte.

În regia lui Herman Shumlin, acest cadru nu este barul învăluit de fum al lui Rick și acea Casablanca de vis plăsmuită în studiourile Hollywood-ului, ci un conac al unei familii americane înstărite, ai cărei membri, conduși de o văduvă autoritară și savuroasă (interpretată de Lucile Watson) nu au contact cu războiul decât tangențial și au alte preocupări: bârfe, idile, dineuri.

Situația devine tensionată când fiica rătăcitoare (Bette Davis) revine acasă, însoțită de cei trei copii și de soț (Paul Lukas), german de origine, care îi trezește suspiciuni unui oaspete al aceleiași case, un conte român (!) aflat în exil și vizitator regulat al ambasadei Germaniei naziste din SUA.

Ca o paranteză simpatică, se că pare Hollywood-ul acelor vremuri nu îi vedea prea bine pe români: pe lângă acest personaj, jucat cu atrăgătoare venalitate de George Coulouris (bancherul Thatcher din Citizen Kane), îi mai avem în acea perioadă pe misteriosul și tenebrosul Popescu din The Third Man sau pe escrocul sentimental Iscovescu din Hold Back the Dawn.

Trecutul de neobosit militant anti-nazist al personajului lui Paul Lukas trimite imediat cu gândul la Laszlo al lui Paul Henreid din Casablanca. Însă, dacă acesta este prezentat schematic, în aceleași scopuri propagandistice, dar și ca factor perturbator al idilei dintre Rick și Elsa, protagonistul din Watch on the Rhine dezvăluie treptat o complexitate morală cu adevărat demnă de un Oscar.

Politețea și reținerea sa (alte trăsături care îl apropie de omologul din Casablanca) ascund o hotărâre neabătută, care conduce spre acte pe care nici măcar morala de atunci nu le poate scuza întru totul, dar de a căror necesitate suntem convinși și acum, dacă judecăm în contextul acelei teribile conflagrații, ultima în care mai putem să îi împărțim pe combatanți în buni și răi.

Din dorința de a sublinia această dihomotie s-a născut personajul soției devotate al lui Bette Davis, în care această colosală și temperamentală actriță este de o cumințenie unică în lunga ei carieră. Ei, ca americancă, îi revin acele replici menite a convinge publicul din epocă al țării sale de nevoia de a se erija în protectorul libertății și democrației, dar și de a aduce aminte celui din secolul al XXI-lea, că, în ciuda existenței lui Donald Trump la Casa Albă, așa a și fost.

Chiar și pentru standardele filmelor acelei perioade, Watch on the Rhine are un ritm lent și se concentrează pe dialoguri, moștenire a originii dramaturgice a scenariului, la care, pe lângă Lillian Hellman, autoarea piesei originare, a contribuit și Dashiell Hammett, autorul romanului The Maltese Falcon, a cărui ecranizare i-a prilejuit lui Humphrey Bogart o altă creație din panteonul cinematografiei.

A meritat Paul Lukas Oscarul mai mult decât Humphrey Bogart?

Îmi face plăcere să spun că este un duel dintre acelea care merită prelungite în posteritate.