Ocean’s Eleven all’italiana

Una dintre peliculele de căpătâi ale genului cinematografic numit heist, adică o spargere dată la mare artă, este Du riffi chez les hommes al lui Jules Dassin.

Intens, întunecat și inteligent, cu Parisul pe fundal, reușind să penduleze între a nu glorifica fărădelegea și a-i da un aer spectaculos, filmul e încă un etalon al genului.

Și, ca orice creație de succes, nu a fost lipsită de săgeți parodice.

Una, lansată la scurt timp a fost I soliti ignoti (traducerea ar fi un fel de Suspecți de serviciu), care are o tramă narativă previzibil de similară, dar desfășurată într-o cheie ineptă și hilară.

Spargerea vizează ocuparea unui apartament vacant și vecin cu unul care conține un seif, realizarea unei găuri prin peretele nu foarte gros și deschiderea sus-amintitului seif după indicațiile unui expert în domeniu.

Teoria ca teoria, dar practica îi doboară pe membrii echipei hoțești, din cauza hazardului, a propriei incompetențe și a devierilor amoroase.

Până la urmă, suntem în Italia, nu?

Liderul cam autodeclarat al bandei este Vittorio Gassman, ale cărui treceri de la seriozitate ridicolă la aer seducător îl recomandă spre a fi redescoperit ca unul dintre marii actori de comedie ai secolului trecut, însă nici celelalte personaje nu sunt mai prejos în privința amuzamentului pe care îl suscită. Îi regăsim pe un tânăr Marcello Mastroianni, tată responsabil și iresponsabil în același timp, precum și pe o superbă și la fel de tânără Claudia Cardinale.

Aceasta din urmă aparține seriei de figuri feminine care au parte de așa schematice și incorecte politic caracterizări în I soliti ignoti, încât mă mir că filmul regizat de Mario Monicelli n-a fost încă ars încă pe rugul progresismului.

Dar sunt sigur că vor fi destui care vor șterpeli și dosi cópii ale peliculei, întru delectarea posterității.

Remarcabil este că, deși n-am râs decât rareori în hohote, nu m-a părăsit niciodată zâmbetul pe durata acestei antisociale și dezastruoase întreprinderi. Toate încurcăturile și întorsăturile curg cu acea lejeritate pe care o asociem cu Italia, acea relaxare pe care, încercând s-o imite, ale nații o denaturează în lene sau pasivitate.

Am mai simțit în I soliti ignoti și o versiune mai veselă a neorealismului cinematografic pe care îl aduceau în atenție tragicele creații ale lui Vittorio de Sica.

În Batranetea e grea sau Ladri di biciclette, oamenii suferă și se zbat, iar mântuirea atârnă de un fir de păr.

În I soliti ignoti, aceeași năpăstuiți o iau mai ușor.

Però è bella la vita, è bella anche quando è brutta!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.