Ocean’s Eleven all’italiana

Una dintre peliculele de căpătâi ale genului cinematografic numit heist, adică o spargere dată la mare artă, este Du riffi chez les hommes al lui Jules Dassin.

Intens, întunecat și inteligent, cu Parisul pe fundal, reușind să penduleze între a nu glorifica fărădelegea și a-i da un aer spectaculos, filmul e încă un etalon al genului.

Și, ca orice creație de succes, nu a fost lipsită de săgeți parodice.

Una, lansată la scurt timp a fost I soliti ignoti (traducerea ar fi un fel de Suspecți de serviciu), care are o tramă narativă previzibil de similară, dar desfășurată într-o cheie ineptă și hilară.

Spargerea vizează ocuparea unui apartament vacant și vecin cu unul care conține un seif, realizarea unei găuri prin peretele nu foarte gros și deschiderea sus-amintitului seif după indicațiile unui expert în domeniu.

Teoria ca teoria, dar practica îi doboară pe membrii echipei hoțești, din cauza hazardului, a propriei incompetențe și a devierilor amoroase.

Până la urmă, suntem în Italia, nu?

Liderul cam autodeclarat al bandei este Vittorio Gassman, ale cărui treceri de la seriozitate ridicolă la aer seducător îl recomandă spre a fi redescoperit ca unul dintre marii actori de comedie ai secolului trecut, însă nici celelalte personaje nu sunt mai prejos în privința amuzamentului pe care îl suscită. Îi regăsim pe un tânăr Marcello Mastroianni, tată responsabil și iresponsabil în același timp, precum și pe o superbă și la fel de tânără Claudia Cardinale.

Aceasta din urmă aparține seriei de figuri feminine care au parte de așa schematice și incorecte politic caracterizări în I soliti ignoti, încât mă mir că filmul regizat de Mario Monicelli n-a fost încă ars încă pe rugul progresismului.

Dar sunt sigur că vor fi destui care vor șterpeli și dosi cópii ale peliculei, întru delectarea posterității.

Remarcabil este că, deși n-am râs decât rareori în hohote, nu m-a părăsit niciodată zâmbetul pe durata acestei antisociale și dezastruoase întreprinderi. Toate încurcăturile și întorsăturile curg cu acea lejeritate pe care o asociem cu Italia, acea relaxare pe care, încercând s-o imite, ale nații o denaturează în lene sau pasivitate.

Am mai simțit în I soliti ignoti și o versiune mai veselă a neorealismului cinematografic pe care îl aduceau în atenție tragicele creații ale lui Vittorio de Sica.

În Batranetea e grea sau Ladri di biciclette, oamenii suferă și se zbat, iar mântuirea atârnă de un fir de păr.

În I soliti ignoti, aceeași năpăstuiți o iau mai ușor.

Però è bella la vita, è bella anche quando è brutta!

O știre care merită consumată acum!

Pentru că acum câteva zile marele cineast rus Nikita Mihalkov a împlinit 75 de ani, cei de la TVR 2 luat decizia demnă de laudă de a difuza două dintre creațiile sale.

Prima, pe care îl puteți urmări sâmbăta aceasta (24 octombrie) și cealaltă (31 octombrie), este Sibirskiy tsiryulnik (Bărbierul din Siberia), pe care o amintesc fără a o recomanda în mod deosebit, pentru că, deși este fastuoasă și beneficiază de o distribuție eterogenă și distinsă (Oleg Menshikov, Julia Ormond sau Richard Harris), n-are direcție sau prea multă substanță.

Pentru cea de-a doua, pe de altă parte, nu mi-ajung cuvintele în a o lăuda. Nu doar că Oci Ciornie (Ochi negri) este de o complexitate care se relevă treptat și retrospectiv și are o diferențiere superbă a tonurilor cromatice (precum atingerea penelului unui James McNeill Whistler), însă ni-l și oferă pe Marcello Mastroianni într-unul dintre marile sale roluri.

Exuberanța volubilă și vag neserioasă a Italiei se combină cu poezia intensă și nevrotică a Rusiei într-o poveste despre dragoste, dar și despre natura adevărului filtrat de amintire.

Uitați-vă la versiunea tânără a lui Mastroianni, apoi la cea bătrână și invers.

Îi urmărim oare fluxul memoriei sau al imaginației?

Cu un surâs pe sub mustața-i emblematică, Nikita Mihalkov nu ne ajută, ci ne obligă să ne construim propria versiune de răspuns.

Așa cum face orice mare artist.

Elegia goliciunii sufletesti

La_Dolce_VitaUn film de trei ore poate fi gol de substanta, dar plin de forma. O galerie de situatii si personaje in care nimicnicia sufleteasca e obiect de studiu solicita un efort sustinut de rabdare din partea privitorului si o oarecare apetenta pentru film ca mecanism expozitiv, nu narativ.

Aceastea fiind spuse, m-am achitat de sarcina de a-mi schita obiectiv opinia despre La Dolce Vita. De acum incolo ma pot lasa in voia propriilor trairi.

Una dintre ele ar fi lehamitea. Nu fata de realizarea cinematografica in sine, ci fata de ce infatiseaza. La un moment dat, risti sa te contaminezi de starea de nimic (concept pe care l-am enuntat cand a fost vorba despre o carte de Milan Kundera) a spectrelor umane (pentru ca fiinte cu greu se pot numi), fapt care, desi neplacut, e un motiv de lauda pentru arta lui Fellini.

O alta traire ar fi atentia focalizata. Singura metoda prin care episoadele disparate care compun acest film pot contura ceva este sa urmaresti cu precadere reactiile personajului lui Marcello Mastroianni. Nici el nu scapa de morbul vidului interior, dar asta nu il scuteste de a se comporta in diverse feluri cand intra in contact cu al altora.

La_Dolce_Vita2

Minunata din punct de vedere static, scena aceasta trece foarte rapid in film.

Merita amintita si pozitionarea valorilor. In orice dictionar de specialitate, scena emblematica din La Dolce Vita este cea a Anitei Ekberg balacindu-se in Fontana di Trevi. Admit ca, fotografic vorbind, aceasta imagine serveste cel mai bine promovarii filmului, dar momentele sale de zenit trebuie cautate in moduri de redare specifice cinematografiei. Daca ar fi sa aleg tot din bucata alocata divei celei blonde, dragute si superficiale, ar fi dansul frenetic, contrapus spleen-ului comesenilor.

Pe ici, pe colo, apare incantarea. Da, n-are cum sa lipseasca, Fellini stie sa ti-o smulga, chiar si cand nu simti vreo pasiune deosebita pentru el.

Dar sa nu uit plictisul. La trei ore cat are La Dolce Vita, coreland cu prima traire pe care am amintit-o, e inevitabil.

Dar, in ciuda lui, uite-ma aici, scriind despre acest film.

Cred ca e de bine.

La_Dolce_Vita3

Ceea ce nu se poate spune si despre starea de spirit a acestor personaje.