În noianul de specii și sub-specii ale genului epic în sunete și imagini, numit și cinematografie, filmul noir este o categorie distinctă, cu motive și canoane estetice bine definitive.

Îl asociem de regulă cu Hollywoodul anilor ’40 și ’50, însă uităm că termenul este unul franțuzesc, iar Bob le flambeur e una dintre acele producții din Hexagon care concurează de la egal la egal cu titlurile celebre plăsmuite în Cetatea Viselor.

Povestea îl urmărește pe personajul eponim, Bob, jucător înrăit, fost pârnăiaș, care, deși începe ca întruchipare a echilibrului, alunecă ușor pe panta vechilor practici și pune la cale un jaf de zile mari la cazinou din Deauville.

Pentru asta, are de adunat o bandă de colegi specializați în diverse domenii, dar și să gestioneze relația cu o femeie care îi dă de furcă. Dacă această intrigă vi se pare vag cunoscută, nu vă înșelați, e sursă de inspirație asumată pentru multe filme ulterioare, precum Ocean’s Eleven.

Pelicula lui Jean-Pierre Melville nu are aerul solemn și damnat din The Maltese Falcon sau Double Indemnity, dar te plasează fără greșeală în lumea subterană a localurilor învăluite de fum și populate de oameni certați cu legea, ba chiar o sugerează mai realist decât omologii de peste ocean.

Clarobscurul tipic al filmului noir american e aici un gri brăzdat de sclipici, ceea ce mi-a adus aminte de romanul Suflete cenușii al lui Philippe Claudel, semn că francezii au experiența nuanței și a ambivalenței.

Interpretările sunt plate, deși nu total aride, precum deliberat le propune Robert Bresson în creațiile sale. Protagonistul jucat de Roger Duchesne impresionează prin alură și prin atitudine, mai degrabă decât prin expresivitate, dar formula funcționează la fel ca Nașul lui Marlon Brando, îți transmite un aer de noblețe, care face uitat faptul că ai în față un individ de care te-ai feri în viața reală (asta dacă nu cumva aceia dintre voi care citesc aceste rânduri fac parte din subsolul societății, în care caz aveți un model excelent într-ale stilului).

Din restul distribuției se remarcă Isabelle Corey, a cărei atitudine candid-lubrică e savuroasă, surprinzător de deschisă (pentru o siluetă feminină dezgolită Hollywood avea să mai aștepte multișor) și e la fel de importantă în desfășurarea acțiunii precum a unei femme fatale canonice.

Cu toată lentoarea și deloc pripita acumulare de tensiune, Bob le flambeur oferă destule răsturnări de situații, încât să te momească cu interesul treaz spre finalul cinic și neplăcut de actual.

Domnia legii e relativă.