Mozaicuri cinefile

Recunosc, motivul pentru care am pășit în holul Teatrului Margherita din Bari la expoziția Sguardi sul cinema (Priviri asupra cinematografiei) a fost să caut o toaletă.

Nevoia fiziologică odată satisfacută, a lăsat loc unei nevoi estetice extraordinare, aceea de a examina în detaliu operele expuse acolo.

Portretele pe care le veți vedea mai jos sunt produsul proiectului SCART, despre care puteți citi mai multe aici și care își propune să promoveze frumosul prin intermediul materialelor reciclate din diverse domenii.

Proiectul SCART e amplu, dar mostră extraordinară pe care am avut privilegiul să o văd nemijlocit a vizat figuri mari ale cinematografiei italiene, care s-au impus și pe plan internațional.

Evident că a fost gâdilat masiv cinefilul din mine numai văzând chipuri care apar în varii capodopere ale celei de-a șaptea arte, dar egală, dacă nu mai mare, mi-a fost fascinația de a examina în detaliu arta mozaicului modern.

Spre deosebire de era bizantină, materialul n-a mai fost doar ceramica.

Dimpotrivă, uluitoare a fost varietatea lucrurilor cărora li s-a dat o nouă întrebuințare. Textilele au fost la mare cinste, dar nu au lipsit cablurile electrice sau chiar componente de calculatoare.

Toate folosite cu o măiestrie încântătoare.

De aceea, pentru a vă reda un crâmpei din această aventură extraordinară a ingeniozității umane, am ales să vă prezint diverse personalități ale cinematografiei în ansamblul lor portretistic, dar, inspirat și de titlul expoziției, și detaliul unuia dintre ochi, care relevă cât de multe putem face cu toate acele resturi pe care le numim pe nedrept gunoi.

Sophia Loren

Giancarlo Giannini

Monica Bellucci

Brigitte Bardot

Marcello Mastroianni

Toni Servillo

Giulitta Masina

Claudia Cardinale

Pier Paolo Pasolini

Federico Fellini

Ocean’s Eleven all’italiana

Una dintre peliculele de căpătâi ale genului cinematografic numit heist, adică o spargere dată la mare artă, este Du riffi chez les hommes al lui Jules Dassin.

Intens, întunecat și inteligent, cu Parisul pe fundal, reușind să penduleze între a nu glorifica fărădelegea și a-i da un aer spectaculos, filmul e încă un etalon al genului.

Și, ca orice creație de succes, nu a fost lipsită de săgeți parodice.

Una, lansată la scurt timp a fost I soliti ignoti (traducerea ar fi un fel de Suspecți de serviciu), care are o tramă narativă previzibil de similară, dar desfășurată într-o cheie ineptă și hilară.

Spargerea vizează ocuparea unui apartament vacant și vecin cu unul care conține un seif, realizarea unei găuri prin peretele nu foarte gros și deschiderea sus-amintitului seif după indicațiile unui expert în domeniu.

Teoria ca teoria, dar practica îi doboară pe membrii echipei hoțești, din cauza hazardului, a propriei incompetențe și a devierilor amoroase.

Până la urmă, suntem în Italia, nu?

Liderul cam autodeclarat al bandei este Vittorio Gassman, ale cărui treceri de la seriozitate ridicolă la aer seducător îl recomandă spre a fi redescoperit ca unul dintre marii actori de comedie ai secolului trecut, însă nici celelalte personaje nu sunt mai prejos în privința amuzamentului pe care îl suscită. Îi regăsim pe un tânăr Marcello Mastroianni, tată responsabil și iresponsabil în același timp, precum și pe o superbă și la fel de tânără Claudia Cardinale.

Aceasta din urmă aparține seriei de figuri feminine care au parte de așa schematice și incorecte politic caracterizări în I soliti ignoti, încât mă mir că filmul regizat de Mario Monicelli n-a fost încă ars încă pe rugul progresismului.

Dar sunt sigur că vor fi destui care vor șterpeli și dosi cópii ale peliculei, întru delectarea posterității.

Remarcabil este că, deși n-am râs decât rareori în hohote, nu m-a părăsit niciodată zâmbetul pe durata acestei antisociale și dezastruoase întreprinderi. Toate încurcăturile și întorsăturile curg cu acea lejeritate pe care o asociem cu Italia, acea relaxare pe care, încercând s-o imite, ale nații o denaturează în lene sau pasivitate.

Am mai simțit în I soliti ignoti și o versiune mai veselă a neorealismului cinematografic pe care îl aduceau în atenție tragicele creații ale lui Vittorio de Sica.

În Batranetea e grea sau Ladri di biciclette, oamenii suferă și se zbat, iar mântuirea atârnă de un fir de păr.

În I soliti ignoti, aceeași năpăstuiți o iau mai ușor.

Però è bella la vita, è bella anche quando è brutta!

Slavă și ocară colonialismului

Se ia un stângist acerb.

Se ia și un europocentrist deșănțat.

Li se dă de văzut Fitzcarraldo.

Stângistul va exclama:

Cultura autentica a indigenilor și natura amazoniană sunt distruse de ambiția stupidă a colonizatorului exploatator!

Europocentristul va jubila:

Iată ce magnifice isprăvi au loc sub conducerea omului alb, care le aduce băștinașilor și cultura înaltă!

Paradoxul este că niciunul dintre ei nu se înșeală, deoarece pelicula lui Werner Herzog este o continuă pendulare între diatribă și epopee.

Bineînțeles, cine a văzut câteva dintre documentarele realizate și narate de cineastul german, îi știe combinația aparte de fascinație și ironie.

Povestea din film este uneori umbrită de povestea despre film.

Protagonistul este un visător (cu accente de nebunie, așa cum se cuvine) care vrea să construiască o clădire de operă în mijlocul junglei peruane.

Pentru asta, are nevoie de bani, pe care încearcă să îi obțină, pornind într-o expediție de revendicare a unui inaccesibil ținut cu arbori de cauciuc, în timpul căreia ajunge să coordoneze operațiunea faraonică de a își tracta vaporul peste o culme, de pe un râu pe altul.

Această secvență a producției este cea mai discutată și controversată, deoarece oameni reali, nu personaje fictive, au suferit pentru a duce la îndeplinire grandioasa ambiție a regizorului, care n-a vrut să se încurce cu machete sau efecte speciale.

Prin detalii extrafilmice precum acesta sau faimosul conflict dintre Werner Herzog și actorul său preferat, dereglatul strălucit Klaus Kinski, Fitzcarraldo pare mai spectaculos și mai generos decât Aguirre, der Zorn Gotes, deși e departe de subtilitatea acestuia din urmă.

Altminteri, meșteșugul lui Herzog e cel binecunoscut: peisajele sunt splendide și autentice, localnicii (atât cei integrați, cât și cei care încă urmează vechile căi) sunt pitorești, iar montajul sunet-imagine e adecvat, fie prin muzică de fundal, fie prin absența ei.

Ca protagonist, Kinski e exact alegerea care dă greutate ideii că ”visătorii mută munții”. Aspectul său sălbatic, cu toate că vine din partea așa-zis civilizată de lume, și patima ardentă care îi răzbate din figură și gesturi sunt contrabalansate de surâsul luminos al Claudiei Cardinale, mărinimoasă și generoasă matroană de bordel, care îl sprijină așa cum și-ar dori orice bărbat pus pe fapte cu șanse îndoielnice de reușită.

Deși întreprinderea grandioasă a sfidării reliefului (la care a recurs și sultanul Mahomed al II-lea în timpul asediului final al Constantinopolului) este cea care i-a asigurat acestui film locul în istorie, există o altă scenă pe care eu, unul, o consider emblematică.

Parcurgând un teritoriu ostil, cu bătăi funebre din tobe de o parte și de alta a malului, Fitzcarraldo decide să nu recurgă la arme, ci la patefonul cu vocea divinului Enrico Caruso.

Da, poate că într-adevăr condeiul e mai tare decât sabia și muzica decât sarbacana.