What can change the nature of a man?

O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.

O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.

O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.

Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.

Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.

Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.

Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.

Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.

A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.

E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.

Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.

Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.

În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.

Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.

Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.

Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.

Cum să le înfrângi cerbicia?

Dar poate că aceasta este o greșeală.

Nu trebuie înfrânți.

Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.

Prin statornicie, integritate și compasiune.

Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.

Ocean’s Eleven all’italiana

Una dintre peliculele de căpătâi ale genului cinematografic numit heist, adică o spargere dată la mare artă, este Du riffi chez les hommes al lui Jules Dassin.

Intens, întunecat și inteligent, cu Parisul pe fundal, reușind să penduleze între a nu glorifica fărădelegea și a-i da un aer spectaculos, filmul e încă un etalon al genului.

Și, ca orice creație de succes, nu a fost lipsită de săgeți parodice.

Una, lansată la scurt timp a fost I soliti ignoti (traducerea ar fi un fel de Suspecți de serviciu), care are o tramă narativă previzibil de similară, dar desfășurată într-o cheie ineptă și hilară.

Spargerea vizează ocuparea unui apartament vacant și vecin cu unul care conține un seif, realizarea unei găuri prin peretele nu foarte gros și deschiderea sus-amintitului seif după indicațiile unui expert în domeniu.

Teoria ca teoria, dar practica îi doboară pe membrii echipei hoțești, din cauza hazardului, a propriei incompetențe și a devierilor amoroase.

Până la urmă, suntem în Italia, nu?

Liderul cam autodeclarat al bandei este Vittorio Gassman, ale cărui treceri de la seriozitate ridicolă la aer seducător îl recomandă spre a fi redescoperit ca unul dintre marii actori de comedie ai secolului trecut, însă nici celelalte personaje nu sunt mai prejos în privința amuzamentului pe care îl suscită. Îi regăsim pe un tânăr Marcello Mastroianni, tată responsabil și iresponsabil în același timp, precum și pe o superbă și la fel de tânără Claudia Cardinale.

Aceasta din urmă aparține seriei de figuri feminine care au parte de așa schematice și incorecte politic caracterizări în I soliti ignoti, încât mă mir că filmul regizat de Mario Monicelli n-a fost încă ars încă pe rugul progresismului.

Dar sunt sigur că vor fi destui care vor șterpeli și dosi cópii ale peliculei, întru delectarea posterității.

Remarcabil este că, deși n-am râs decât rareori în hohote, nu m-a părăsit niciodată zâmbetul pe durata acestei antisociale și dezastruoase întreprinderi. Toate încurcăturile și întorsăturile curg cu acea lejeritate pe care o asociem cu Italia, acea relaxare pe care, încercând s-o imite, ale nații o denaturează în lene sau pasivitate.

Am mai simțit în I soliti ignoti și o versiune mai veselă a neorealismului cinematografic pe care îl aduceau în atenție tragicele creații ale lui Vittorio de Sica.

În Batranetea e grea sau Ladri di biciclette, oamenii suferă și se zbat, iar mântuirea atârnă de un fir de păr.

În I soliti ignoti, aceeași năpăstuiți o iau mai ușor.

Però è bella la vita, è bella anche quando è brutta!

Farmecul și metehnele Italiei

În momentul de față, Italia este printre cele mai năpăstuite țări din lume.

Dar era o vreme când modul de viață din această peninsulă minunat dăruită de natură și de istorie era etalonul plăcerii de a trăi fără grija viitorului apropiat, mediu sau îndepărtat.

Această vitalitate nepăsătoare este surprinsă fără greșeală și transpusă dinamic de Dino Risi în Il sorpasso (Depășirea).

Un student sfios (Jean-Louis Trintignant) este aproape răpit de un tip locvace, aburitor de frunte și șofer iresponsabil (Vittorio Gassman), iar împreună străbătut minunatele peisajele din Romagna și Toscana în goana cailor putere, având parte de întâlniri care variază de la poezia din Le Petit Prince la hazul din seria Jandarmului din St. Tropez.

Cu alte cuvinte, On the Road de Jack Kerouac, varianta și mai dolce far niente.

Pe parcurs, schematismul psihologic inițial al celor două personaje lasă loc descoperirii unor nuanțe multiple. Timidul încearcă să se smulgă din ghearele introversiunii incapacitante, iar volubilul lasă să se întrevadă o surprinzătoare fragilitate. Și Trintignant, și Gassman sunt fără cusur în misiile interpretative ce le revin.

Dar, bineînțeles, aceste profunzimi sunt pentru cine are chef să investească atenție. Cine e italian din fire se va delecta cu minunata compatibilitate a celor două spirite și cu viziunea drăgăstoasă, dar și satirică a regizorului (care semnează și scenariul alături de Ruggero Maccari și Ettore Scola) asupra patriei mumă.

Italia este cea mai frumoasă țară de lume. O zic eu, o zic și alții, iar Il Sorpasso nu face decât să întărească această impresie.

Însă nu cred că este cineva care să nu fi remarcat și metehnele din Cizmă, care, mai ales acum, și-au vădit nefastul impact.

Ca și Caragiale, Dino Risi își iubește concetățenii, în ciuda beteșugurilor lor, pe care nu ezită să le scoată la iveală, chiar și comic. Așa avem parte de tipi în etate care au partenere de-abia ieșite din adolescență, suntem martorii unor altercații izvorâte de aerul de cocoș pintenat al masculului italian și simțim că pietatea și respectabilitatea sunt doar o crustă, sub care zac vicii nenumărate.

Nu mă obligă nimeni să fac trag linie și să fac un bilanț emoțional după Il Sorpasso, dar, dincolo de șocul finalului de film și de drama reală prin care trece în aceste momente, Italia rămâne la piu grande amore de mi vita.

P.S. Scriind despre Il Sorpasso, mi-am adus aminte de întâlnirea cu domnul venerabil din imaginea de mai jos. Era proprietarul unui magazin de antichități din Florența, iar discuția a pornit de la un album despre o expediție a lui Jacques-Yves Cousteau, fabulos ilustrat și pe care marele explorator îi oferise tatălui său un autograf.

De când a început urgia epidemică în Italia, m-am gândit de câteva ori la dumnealui.

Sper că este bine, sper că voi avea cândva ocazia să pășesc din nou în acea cameră încărcată de obiecte care ascund povești și să îl ascult depănându-mi-le.

Sănătate multă, signore!