What can change the nature of a man?

By Iulian in Filme 0 Comment

O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.

O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.

O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.

Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.

Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.

Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.

Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.

Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.

A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.

E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.

Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.

Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.

În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.

Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.

Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.

Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.

Cum să le înfrângi cerbicia?

Dar poate că aceasta este o greșeală.

Nu trebuie înfrânți.

Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.

Prin statornicie, integritate și compasiune.

Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.

Drama omului vs. drama istoriei

By Iulian in Filme 0 Comment

Există o scene celebră în From Here to Eternity, cu Deborah Kerr şi Burt Lancaster pe o plajă, sărutându-se cu foc şi măturaţi de valurile care vin şi pleacă.

O scenă care a făcut senzaţie, care a fost copiată şi parodiată apoi până la saţietate.

Timpul a acţionat asupra acestui film al lui Fred Zinnemann (care îl regizează cu aceeaşi migala un pic rece precum A Man for All Seasons sau The Nun’s Story) exact ca acel flux şi reflux maritim: l-a curăţat de anumite îndrăzneli (care acum ar părea desuete) şi i-a mai dezgolit anumite clişee, însă, monumentală realizare a cinematografiei, rămâne neclintit în povestea celei de-a şaptea arte prin nenumărate alte motive.

Acestea se întrupează în actorii care populează un loc cu un nume cu rezonanţă imediată: baza de la Pearl Harbour.

Montgomery Clift lasă aici încă o mărturie a imensului său talent (de care ne-a văduvit prematur, graţie unei vieţi neliniştite), materializat acum în rolul soldatului care încearcă să îşi reprime pornirile violente şi să adopte un aer stoic, sabotat de marele inamic al acestei atitudini, dragostea.

Destinatara afecţiunii sale este Dona Reed, o fată de cabaret care îşi doreşte să iasă din această lume şi să devină o persoană respectabilă, iar superba sa ambivalenţă mi-a adus aminte de mecanismul iluziilor din Of Mice and Men.

Burt Lancaster uzează şi aici de statura sa impozantă şi cazonă, însă îi adaugă o nunaţă interesantă, a puterii din spatele tronului. Ca adjunct al unui superior lipsit de autoritate şi charismă, personajul său trebuie să asigure ordinea în unitate, fără a ştirbi aparenţele ierarhice.

Aerul său viril nu scapă soţiei deziluzionate a comandantului, jucată de minunata Deborah Kerr, într-un rol atipic pentru suita de personaje serafice pe care le-a interpretat de-a lungul carierei (Heaven Knows, Mr. Allison, Black Narcissus sau The King and I).

Pentru mulţi, de atunci şi de acum, marea revelaţie din From Here to Eternity rămâne Frank Sinatra în rolul unui soldat italo-american arţăgos şi nesupus. Marele cântăreţ, care a mai dovedit calităţi actoriceşti şi cu alte ocazii (The Man with the Golden Arm), e aceeaşi expresie a arhetipului rebelului fără cauză, care făcea carieră în epocă, însă într-o cheie mai puţin lirică, dar, aş îndrăzni să spun, mai umană.

Apucăturile-i deloc recomandate într-o lume a milităriei îl pun în conflict cu personajul lui Ernest Borgnine, acelaşi bonom Marty de mai târziu, care aici redă agresivitatea doar din câteva tuşe faciale.

Aceste figuri umane se ceartă, se bat, se amorezează, se revoltă, însă, când are loc atacul japonez asupra bazei, toate pasiunile omeneşti devin neînsemnate în comparaţie cu drama care va cataliza evenimente epocale la nivel planetar.

De indivizi precum ei istoria va uita, nu însă şi când prind viațăîntr-un film grandios precum From Here to Eternity.

Drama becherului

By Iulian in Filme 0 Comment

marty1Nu stiu daca satisfactia mea cand readuc in atentia lumii cate un film vechi care zace printr-un ungher al uitarii este aceeasi cu a oamenilor inimosi care lupta sa salveze cate o specie pe cale de disparitie, dar trebuie sa fie pe-aproape.

De data aceasta este vorba de Marty, o pelicula hollywoodiana a anilor ’50 care ar merita cunoscuta chiar si pentru simplul fapt ca este castigatoare de Oscaruri pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu. Curat The King’s Speech.

Poate mai important decat seria de premii de varf este realismul deosebit al situatiilor si persoanejelor. Creatiile hollywoodiene din acea perioada variaza de la glamour pur la teme grave, insa nu cred sa mai fi vazut vreodata tehnici pur filmice aplicate pentru a contura anti-eroi adorabili si ciocnirii ideatice domestice, care, auzite in autobuz sau pe strada, ne-ar agasa pur si simplu.

Marty este un macelar de treizeci si, grasunel si inimos si pisat la cap de toata lumea sa se insoare. Ar vrea, dar nu prea ii iese, asa ca isi imparte timpul intre slujba, convietuirea cu mama sa si cativa amici de baut si colindat orasul. Ajungand intr-un club de facut lipeli (stramosul offline al site-urilor matrimoniale) o cunoaste pe Clara, o profesoara timida si suferind de aceeasi incapacitate de a-si gasi jumatatea.

Va las pe voi sa descoperiti cum va evolua interactiunea dintre cei doi, eu o sa ma concentrez pe calitatea elementelor povestii.

Interpretarile sunt responsabile pentru o buna parte a ei. Departe de a fi vreun Gary Grant, Ernest Borgnine emana tot ce isi propune pentru rol cu o usurinta incredibila. Cand entuziast, cand stangaci, cand nedumerit, umple ecranul si la propriu si la figurat. E secondat cu brio de Betsy Blair in rolul Clarei, Joe Mantell in rolul amicului plictisit si nazuros Angie si Esther Minciotti in rolul mamei, cu bune si rele, si de restul distributie care pune in valoare un scenariu surpinzator de cuprinzator.

marty2

Si asa mai identificam o parte a calitatii acestui film. Replicile (pentru care avem a-i multumi lui Paddy Chayefsky) sunt spirituale si ating multe probleme perpetuu actuale: valorile individuale vs. valorile comunitatii, durerea de a te sti respins, conflictul nora-soacra, drama crescanda a senectutii si presiunea grupului in definirea preferintelor cuiva.

Toate se leaga prin regia bine lucrata a lui Delbert Mann, care, peste cativa ani, urma sa daruiasca lumii Separate Tables.

 

A-ti placea Marty e o provocare pe care contemporaneitatea nu o usureaza, ba dimpotriva: trebuie sa stii sa vezi frumusetea de dincolo de stralucire.

Ce rasplata te asteapta, insa, daca reusesti!

marty3

Bratul legii

By Iulian in Filme 4 Comments

Bad Day at Black Rock este un film deshidratat de toate elementele care l-ar fi stanjenit. Intr-un orasel pierdut in pustietatile Americii, soseste un strain cu o singura mana care incepe sa zgandare trecutul si sa deranjeze pe cei cativa locuitori, care nu ezita sa se dedea la sicane si chiar la agresiuni pentru a-si apara secretul murdar.

Pe unde s-ar afla teatrul acestei drame, nu ni se spune. Cand se petrece ea, undeva dupa al Doilea Razboi Mondial. Care sunt motivatiile celor care au comis faradelegea sau ale ciudatului justitiar, aflam cat ne trebuie pentru a pastra naratiunea omogena. Dar toate aceste aparente lipsuri nu deranjeaza, pentru ca Bad Day at Black Rock nu este un film de profunzime, ci unul de efect.

Imaginile contureaza o lume atemporala, cu strazi luminate intens, dar pustii, aproape ca ale lui Chirico, populata cu interpretari de exceptie, care fac din scenariul dibaci alcatuit parabola luptei impotriva nedreptatii si a solidaritatii celor care iau parte la ea. Avem, pe de-o parte, grupul infamilor, condus de un respingator Robert Ryan si secondat cu brio de doi indivizi la fel de antipatici (excelentii Lee Marvin si Ernest Borgnine), iar, de cealalta, pe Spencer Tracy, implacabil, derutant si atipic om al dreptatii.

Personajul pare initial redus la figura aspra si usor cinica a lui Tracy si la gaselnita mainii lipsa, dar nu trece mult si constati ca omul poate fi si obosit  sau usor iritat si chiar un pic ingrijorat. Ce e cel mai grozav despre acest personaj este ca, desi uman in manifestarile sale, isi pastreaza cumpatul pana si in momentele cand chiar si tu, privitor deja angajat afectiv, te intrebi pe unde naiba o sa mai scoata camasa.

Justitiarul nostru actioneaza pe toate planurile. Cei care depasesc limita si-o iau in mod usturator sau chiar mai rau (la scena cand Tracy il altoieste pe unul cu O SINGURA MANA cu greu m-am abtinut sa nu chiui de satisfactie). Dar unul impotriva tuturor nu e o ipostaza castigatoare, chiar si pentru Spencer Tracy, asa ca exploateaza faramele de constiinta pe care le mai gaseste la unii locuitori ai oraselului si ii transforma in aliati.

Le doresc dictaturilor de tot felul ca, intr-o buna zi, un strain cu o singura mana sa le viziteze.