What can change the nature of a man?

By Iulian in Filme 0 Comment

O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.

O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.

O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.

Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.

Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.

Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.

Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.

Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.

A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.

E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.

Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.

Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.

În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.

Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.

Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.

Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.

Cum să le înfrângi cerbicia?

Dar poate că aceasta este o greșeală.

Nu trebuie înfrânți.

Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.

Prin statornicie, integritate și compasiune.

Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.

Similitudini suedeze

By Iulian in Carti, Filme 2 Comments

Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor, roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.

Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.

Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.

Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.

Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.

Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.

Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.