Logica mai la toamnă

By Iulian in Filme 0 Comment

Vara, la cinema, nu e de gândit.

Doar Christopher Nolan ne obligă să facem asta, dar el o excepție.

De obicei, în sezonul estival, lăsăm logica la o parte și ne bucurăm de aventuri de tot felul, de la macabre sau amuzante la senzuale sau explozive.

The End of Oak Street reușește să suscite un dram de adrenalină, nu multă, că suntem învățați, un dram de cortizol, nu mult, că am mai văzut noi una, alta, și un dram de oxitocină, nu multă, că nu e Ingmar Bergman.

Și, totuși, e o experiență agreabilă, fapt atestat și de amicul mult mai exigent alături de care l-am văzut.

Prin anii ’80, o suburbie dintr-un oraș american se vede transportată nitam nisam în Jurassic.

Adică un pic pe dos față de influenta peliculă a lui Spielberg.

Dacă nu vin oamenii la dinozauri, vin dinouzaurii la oameni.

Și să te ții belele, pentru tot cartierul, dar noi ne concentrăm pe familia Platt (mamă, tată, fiică adolescentă, fiu cam tot așa), fiecare cu aspirațiile și neîmplinirile lui.

Evident, odată confruntați cu saurienii, nevoile lor se duc la baza piramidei lui Maslow, iar iureșul antrenant și deloc îngăduitor în anumite momente te ține în priză, de crește consumul peste limitele recomandate de guvern.

Ce e de remarcat la regia lui David Robert Mitchell e că, în ciuda faptului că are de lucrat cu o premisă care forțează ridicolul chiar pentru unul care crede în OZN-uri și se tratează cu cristale, o tratează cu o nonșalanță molipsitoare.

Nu trece mult și chiar te obișnuiești, ba te și distrezi cu imaginile reptilelor uriașe mâncând înghețață sau respingând apa din piscină pentru că are prea mult clor.

Puși să îndure teroare și oroare, membrii distribuției o fac cu un profesionalism previzibil din partea numelor consacrate, cu un ison lăudabil ținut de cei tineri.

Anne Hathaway e vioara întâi: ea trage cu pușca, ea numără proviziile, ea conduce mașina, cât nu o joacă T-Rexul în picioare.

E atât de dinamică aici, încât nu poți să nu te întrebi de ce nu i-a luat ea însăși la omor pe pețitorii nesimțiti din Odiseea.

Ewan McGregor e un Obi-Wan fără Forță, dar cu mult optimism, iar mai fragezii (am citat din dinozauri acum) Maisy Stella și Christian Convery țin pasul, și la interpretare, și la fugă.

Creaturile care dau iama în pașnicul cartier nu sunt suprinzătoare, ne-a făcut cunoștință Ștefan cel Mare (sper că e clar calamburul) cu ele încă de acum decenii, dar își joacă rolurile lor de orătănii dușmănoase cu toată priceperea pe care le-o împrumută departamentul de efecte speciale.

Și sunt și mai libertine decât omoloagele spielbergiene.

N-o să se termine cinematografia cu The End of Oak Street.

Dar aici logica ia o pauză binemeritată, ca să revină la toamnă mai proaspătă.

Vorba aia:

A venit vacanța,

Cu raptoru’ din Franța.

P.S. Glumă, glumă, dar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să găsesc cuțitul ăla de vânătoare primit cadou mai demult și să-l pun la îndemână.

S-a mai cântat o dată Odiseea

By Iulian in Filme 0 Comment

Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Cel mai așteptat și mai detestat a priori film al anului.

Unii au fost supărați nevoie mare pe niște alegeri de distribuție, unii pe unele stilistice, unii pe unele lingvistice.

Să le luăm pe rând.

Lupita Nyong’o și Elliot Page (fostă Ellen Page).

Roluri episodice, jucate cu competența unor actori profesioniști.

Nimic de discutat.

Armurile și alte daraveruri.

A lui Agamemnon din reclama oficială a filmului a fost vârful de lance al hulei îndreptat împotriva lui Nolan. Nu e vreo reconstituire fidelă și nici nu știu de ce ar trebui să fie.

Însă cine a văzut The Odyssey își aduce aminte cu siguranță cât de înfricoșătoare și impresionantă este silueta lui Josh Safdie înzăuat așa în clipa când Troia cade.

În contrapondere, am să îi anunț pe pizmași că există în film câteva mostre ale extraordinarei erudiții a cineastului.

Figurile gigantice ale lestrigonilor (ăia mari în armură) sunt vădit inspirate din statuile culturii nuragice din Sardinia, la rândul lor, vaga inspirație pentru aceste creaturi legendare, după cum au stabilit exegeții Odiseii.

Însă un amănunt anume mi s-a părut de-a dreptul impresionant. În iatacul Penelopei lui Anne Hathaway, deci camera regală, izvorăște apă. Acropola oricărui oraș al culturii miceniene era, într-adevăr, construită în jurul acestei vitale surse. Faptul că Nolan alege să strecoare un asemenea detaliu care e, probabil, trecut cu vederea de 99% dintre spectatori este amprenta unei profunzimi a abordării pentru care regizorului merită a i se închina ode.

Și tot aici, la pledoaria pentru respect istoric, intră și coloana sonoră a lui Ludwig Goransson, care folosește instrumente antice și care servește ca un Eumeus auditiv, cu fidelitate nețărmurită, la tot ce e emoție în film.

Limbajul lui Telemah și al ator personaje.

Nu daddy-urile mi s-au părut problema, nici măcar fuck-urile, ci acele momente când un personaj sau altul zic ASSESS. Mă pufnea râsul numai gândindu-mă cu ar fi fost să mai apără și niște ”thinking out of the box”, ”KPI evaluation” și „getting out of the comfort zone”. Că situații adecvate ar fi fost.

Aia e, greșesc și zeii, darămite un muritor precum Christopher Nolan.

Gata, am epuizat obiecțiile ante-factum, hai să ne ocupăm și de filmul în sine.

Precum Ahile (care nu e Elliot Page, apropo, aviz tuturor tuturor revoltaților din manosferă), Christopher Nolan își asumă aici un călcâi vulnerabil:

Spre deosebire de celelalte mari producții ale sale, cunoști firul narativ ca o Moiră, de la un cap la altul.

Nu ce se întâmplă este miza.

Ci cum se întâmplă.

Și de ce se întâmplă.

Odată ce te convingi că Nolan urmează Odiseea cu rezonabilă fidelitate, totul nu devine decât o chestiune de preferințe și viziuni personale.

De pildă, poate regizorul să argumenteze cum o vrea, tot cred că episodul cu Polifem merita mai mult. Da, e dramatic, dar e lipsit de acel element de limbaj legendar, prima mostră a inteligenței moderne a omului, a inteligenței care exploatează lucruri pe care numai creierul acesta omenesc le poate scorni și cărora le poate cădea pradă.

Pe de altă parte, avem bucata popasului la Circe, cu toate ce se întâmplă acolo.

Acela este zenitul părții clasice, părții binecunoscute a poveștii, așa cum înțelege Nolan să o transpună.

Despre membrii mai importanți ai distribuției vom vorbi pe larg imediat, însă vreau să repar aici, pe loc, mica nedreptate pe care o văd generalizată, aceea că nu se vorbește suficient despre Samantha Morton.

Caracterizarea ei scenică par a fi inspirate de romanul omonim al lui Madeline Miller, însă filtrate de capacitatea actriței de a-ți stârni atât neliniște, cât și compasiune.

M-am întrebat la un moment dat de ce Christopher Nolan l-a ales pe Matt Damon pentru a-l întruchipa pe Odiseu.

De ce nu pe Leonardo DiCaprio, bunăoară?

Dar, văzând filmul, mi-am dat seama de ce.

DiCaprio are o prezență care umple ecranul, e demiurgic chiar și când e prăpădit (vezi The Revenant).

Matt Damon e muritor.

Deși Odiseu al lui prezintă niște pectorali agasanți în anumite momente, cele când îl simți cel mai aproape sunt cele când e vulnerabil, când istețimea cu care l-a îmbrăcat posteritatea cade și rămâne sufletul gol și muncit de simțăminte.

Și Anne Hathaway aruncă veștimentele ei de fâșneață și redă cu durere reținută pe Penelopa cea condamnată să spere chiar și când rațiunea se opune.

Tom Holland face un salt calitativ cu al său Telemah, John Leguizano ca Eumeus este înduișător prin devotament, iar Robert Pattinson face treabă bună drept Antinous cel odios și intrigant.

Mă așteptam ca personajul lui Charlize Theron să fie mai senzual, mai seducător, însă, privind retrospectiv, înțeleg de ce Nolan i-a redus farmecele la un minim necesar.

Știu, știu, lipsește un nume până acum, dar al ei este legat de suprema realizare a acestui film.

Lumea antică din The Odyssey este lipsită de zei, precum cea din Troy al lui Wolgang Petersen.

Însă nu este lipsită de credință.

De credință în zei.

De credință în poveștile pe care le spunem despre ei și despre noi pentru a ne acoperi păcatele sau pentru a face suportabilă viața asta crudă și brutală.

La origini, Odiseea (ca și Iliada) se trasmitea pe cale orală. Fiecare aed îi învăța structura, iar când o depăna, putea schimba unele detalii sau caracterizări, după cum îi impunea audiența sau personalitatea sa.

Aici, înainte de bătălia canonică împotriva pețitorilor, aedul Nolan își aduce mica lui contribuție la Odiseea.

Secvența aceea e Olimpul a tot ce înseamnă acest film: scenariu, emoție, interpretare, atmosferă, muzică și imagine.

Și tot atunci am înțeles de ce Zendaya, dintre toate făpturile hollywoodiene ale prezentului, trebuia să fie Atena.

Alegerea ei pentru câteva fugitive apariții pe ecran e precum săgeata pe care o trimite Odiseu printre cele douăsprezece topoare.

Ajunge direct la țintă.

Adică în suflet.

Odiseea se cântă de mii de ani.

Acum ni se cântă din nou.

Depinde de noi să îi dăm ascultare.

La moda e mobile, ma Meryl no

By Iulian in Filme 0 Comment

E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:

She can play anything.

Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.

Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.

Practic, simți că ai în față două opere de artă.

Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.

Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.

Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.

În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.

Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.

Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.

Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.

Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.

Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.

Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.

Serialul Oscarurilor – Episodul 7

By Iulian in Filme 11 Comments

Miserables1Astazi este ziua dedicata unui favorit. Desi n-are nicio treaba cu Valentine’s Day, se poate spune ca aceasta creatie cinematografica mi-a castigat inima.

Intr-un an cu filme care mai de care mai oscarizabile, Les Miserables reuseste sa se ridice un pic peste ele pentru ca, in primul rand, are meritul de a lua o poveste nemuritoare si de a o rescrie, astfel incat sa ramana aceeasi, dar si sa aiba un aer proaspat si inedit. Am crescut cu romanul lui Victor Hugo, cu ecranizari, cu desene animate, iar acum vad ca una dintre acele valori in jurul carora s-a construit personalitatea mea e inca acolo. E un sentiment inaltator si reconfortant.

Les Miserables este musical, adica se canta. Se canta mult, foarte mult, dupa calculele mele 98% din timp. Exista un moment cand iti dai seama ca n-ai sa auzi replici rostite, ci doar fredonate; e un pic debusolant, dar nu va lasati coplesiti de el, acordati filmului timp si e imposibil sa nu va lasati sedusi de magia acestui amalgan de voci.

Am folosit cuvantul „amalgam” intr-adins, pentru ca actorii din Les Miserables canta fiecare pe limba lui; de aici impresia ca unii canta mai bine, iar altii mai prost. Criticile in acest sens l-au vizat in principal pe Russell Crowe, caruia am sa-i iau un pic apararea; nu din punct de vedere artistic (nu ma ajuta urechea muzicala, pe care n-o am deloc, de altfel), ci din al contextului. Ia imaginati-va pe Javert, sumbrul si robotizatul politist, cantand cu o voce suava si cristalina; nu prea merge, nu? De asemenea, regizorul Tom Hooper a fost luat la rost ca i-a pus pe actori sa cante in situ, nu in studio, pentru a fi dublati apoi. A fost o decizie riscanta, dar care a dat roade, pentru ca a insuflat viata filmului, care nu mai e doar o poveste in care se si canta, ci una pur si simplu cantata.

Hugh Jackman, care e un actor prea bun, incat sa n-aiba macar o nominalizare la Oscar, o priveste acum, pentru un rol foarte dificil. Dupa forta animalica pe care o degaja la inceput, Jackman trece la o sub-interpretare inspirata, in conditiile in care un musical de obicei potenteaza expresivitatea, conturandu-l excelent pe Jean Valjean drept un om care se straduieste din rasputeri sa isi ascunda trecutul si care isi vede viata imbogatita intr-un mod neasteptat prin aparitia micutei Cosette.

Anne Hathaway isi poate face deja loc in vitrina pentru statueta; o spun numeroasele premii luate pana acum, la care adaug si umila mea parere: calitatea rolului ei este ca inglobeaza cea mai multa actorie in stare pura (metamorfoza fizica, alternante bruste de trairi) pe langa partea muzicala. Unde mai pui ca nu-mi aduc aminte ca ochii ei minunati sa fi iesit vreodata atat de mult in evidenta.

Miserables2

Ca si la Lincoln, ma vad nevoit sa ii laud pe ceilalti actori la gramada, ca sa nu transform acest articol intr-un pomelnic. Ce o sa remarc, insa, e armonia care domneste intre generatiile care compun acest film, de la Cosette mica si Gavroche la tinerii Eponine, Marius sau Cosette adolescenta pana la veteranii Javert si Valjean. O mentiune speciala voi face, totusi, pentru cuplul Thernardier, format din Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen (omul asta chiar stie sa interpreteze, daca are ce!), care nu se abat de la spiritul personajelor din roman, dar pe care le reinventeaza in cheie umoristica.

Ca regizor, Tom Hooper controleaza fara cusur acest complex auditiv si vizual, stiind cand sa apese pe acceleratie si cand sa il lase la relanti. Nu o sa incep din nou cu jelania ca de ce nu e printre nominalizati, dar promit sa ii iau in curand la puricat pe Ang Lee si pe Michael Haneke, sa vedem de ce sunt ei acolo si artizanul acestei superbe pelicule nu. Despre David O. Russel si Silver Linings Playbook m-am lamurit si va voi impartasi impresiile in episodul urmator.

In volumul 1001 filme de vazut intr-o viata, articolul despre Singin’ in the Rain se incheie cam asa: Datorita acestui film, viata este mai frumoasa. Ma incumet sa extrapolez si sa spun: datorita speciei musical-ului, viata este mai frumoasa.

Miserables3

Sa vedem pe cine a depasit Les Miserables in inima mea:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Suportabila usuratate a unui film

By Iulian in Filme 2 Comments

Becoming Jane este un fel de Shakespeare in Love despre Jane Austen, adica o fictiune cu trimiteri la realitate si, ca un facut, diferenta dintre cele doua filme este si cea dintre cei doi scriitori.

Shakespeare este grandios, Jane Austen este placuta ca stil.

Shakespeare are personaje puternice, mai mari decat viata insasi, Jane Austen are personaje schematizate, dar interesante.

Shakespeare e conflictual, Jane Austen e pasnica.

Shakespeare este perpetuu surprinzator, Jane Austen nu iti da frisoane prea multe si isi incheie romanele cu dulci happy end-uri.

Jane Austen e o scriitoare buna, Shakespeare e Shakespeare.

Shakespeare este barbat, Jane Austen este femeie (nu radeti, daca veti privi ambele filme in profunzime, ca si operele celor doi, veti putea remarca diferentele fundamentale dintre spiritul masculin si cel feminin).