E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:
She can play anything.
Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.
Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.
Practic, simți că ai în față două opere de artă.
Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.
Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.
Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.
În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.
Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.
Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.
Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.
Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.
Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.
Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.








