Relaxați-vă și distrați-vă

Ați venit de pe o rețea socială ca să citiți despre un film care înfierează, printre altele, prostia propagată pe rețele sociale.

Vă las un răgaz de câteva clipe, să vedeți dacă puteți digera contradicția asta.

Dacă nu, mai bine vă opriți aici cu lectura, pentru că o să vă displacă și mai abitir ce urmează.

Toată vâlva digitală din jurul acestei pelicule mi-a relevat câteva categorii de săraci într-ale duhului.

Unii ar fi ăia care trag spuza pe turta lor și urlă ”Exact asta vă spuneam și eu, uite ce dreptate aveam!”, doar pentru că au impresia că au înțeles mai mult ca alții.

Alții ar fi aceia care țin morțiș să facă distincția între Noi și Ei. Ei sunt ăia proști ca în film, Noi suntem ăia deștepți care ne dăm seama de poante și nuuuuu, nu facem deloc la fel.

Apoi, mai sunt prețioșii, ăia care zic chestii de genul (citiți ținându-vă de nas, ca și cum v-ar mirosi stricat): ”Decât să vă uitați la un film mediocru, mai bine luați de-aci de la mine o recomandare de artă curată, că mă pricep!”.

Nu în ultimul rând, îi avem pe nifiliștii ostentativi, ăia care declară ritos că ei nici nu știu despre ce film e vorba, darămite să îl mai și vizioneze.

Vă mai las câteva secunde, să stabiliți dacă vă simțiți jigniți.

Dacă reușiți să înghițiți și hapul ăsta, hai să vorbim despre Don’t Look Up pe bune.

Adam McKay este un Aristofan al zilelor noastre.

Și-a asumat misia de a pune agora, americană în principal, față în față cu propriile defecte, în moduri ireverențioase, ingenioase, nu neapărat subtile.

A relevat climatul de lăcomie și escrocherie care a dus la criza financiară în The Big Short.

A destupat mașinațiunile belicoase ale Washingtonului în Vice.

Iar acum face mișto de era Trump, cu tot negaționismul, nepotismul și incompetența ei, bașca grandomania mogulilor din Silicon Valley, toate plasate în civilizația spectacolului, cum bine o numea Mario Vargas Llosa (vedeți, până și eu cad victimă păcatului de a mă da mare cu spoiala mea de cultură).

Spre deosebire producțiile precedente, cineastul nu mai uzează de mecanisme contrapunctale, ci lasă narațiunea, absurdă cum e ea, să curgă, iar pe parcurs dă în toți și toate cu mare poftă, beneficiind și de cele mai ample resurse de mizanscenă de până acum.

Îți plac, nu-ți plac filmele lui McKay, un aspect e incontestabil – lucrează extraordinar cu interpreții.

Da, e ușor de zis, când ai asemenea material actoricesc la dispoziție, dar tot impresionat am fost de cum și-au făcut toți treaba, de la Leonardo DiCaprio și Jenniffer Lawrence până la Arianda Grande.

Hai să zicem că Meryl Streep n-a nădușit pentru ce-are de jucat, însă e atât de mare, că și puținul ăsta e jucat cu stil, Mark Rylance drept unul dintre fondatorii Google (nu mi-aduc aminte care, îi încurc tot timpul) e adorabil de respingător și tot așa despre fiecare.

Plăcerea la Don’t Look Up vine din lucrurile mici, din replicile sublime, ba chiar vecine cu genialul, distribuite pe tot parcursul filmului și repartizate mai echitabil decât va fi vreodată averea pe planeta asta.

V-aș produce amorțeală la deget, dacă v-aș obliga să derulați, ca să le citiți pe toate, așa că las doar cu una, la care am râs de m-am prăpădit atunci și râd și acum, de nu mai nimeresc tastele.

Timothée Chalamet pe bancheta din spate a automobilului lui DiCaprio, cu plete netunse, nespălate, cu șapca întoarsă invers și foarte serios:

Mr. Mindy, can I get vulnerable in your car?

Așa că relaxați-vă și distrați-vă la Don’t Look Up, e cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru voi, pentru ceilalți și pentru planeta asta.

Fugit irreparabile tempus

Rar mi-a fost dat sa simt adevarul acestui dicton mai dihai decat la Out of Africa, un film rasplatit cu 7 (!) premii Oscar.

N-a contat ca Meryl Streep e excelenta cu accentul ei de daneza si cu trairile variate de femeie energica si usor posesiva.

N-a contat ca, intr-un rol secundar, Klaus Maria Brandauer e, pe rand, simpatic, respingator si, intr-un moment, chiar de admirat.

N-a contat nici Robert Redford, aratosul.

N-a contat nici regia lui Sydney Pollack, care a purtat actiunea, aia firava cat a fost, prin peisaje superbe din Africa.

A contat, in schimb, ca povestea a fost construita astfel incat sa alunge chiar si pe cei mai rabdatori privitori, cei care cauta legaturi afective cu personajele si in piatra seaca, dar care, in cazul de fata, s-au vazut nevoiti sa procedeze precum se specifica la intrarea in infernul dantesc.

A mai contat si ca Out of Africa are trei ore lungi, luuuungi, luuuuuuuuuuungi, in care morbul plictiselii are timp berechet de incubatie.

Restul e tacere. Sau, mai bine zis, somn.

Out of Africa a luat Oscarul, dar, daca ar exista un Champions League al filmelor castigatoare, ar avea un parcurs precum al Otelului Galati.

In groapa aceea zac trei ore din viata mea.

 

Cantec de lebada

Ce-o fi vrut sa demonstreze Meryl Streep sa demonstreze cu It’s Complicated nu stiu.

Ca e o actrita extraordinara, care poate trece de la comedie la drama in doi timpi si trei miscari? Stiam.

Ca e femeie si nimic din ce se stie despre sexul slab nu ii este strain? Imi imaginam.

Ca desi a atins respectabila varsta de 60 de ani, inca mai poate fi la fel de vivace precum in tinerete? Poate.

Cam asta cred ca e raspunsul. Altfel nu vad de ce aceasta mare actrita s-ar fi strofocat atat sa faca pe femeia divortata, cu copii mari, care are o aventura cu fostul sot (Alec Baldwin), fiind in acelasi timp atrasa de arhitectul care ii proiecteaza casa, un tip timid si cu bun simt (Steve Martin).

Filmul e plictisitor, nu are vreun mesaj liniar, iar actiunea urmeaza intocmai toanele personajului lui Meryl Streep. Nu stiu daca lui Steve Martin i s-a potrivit rolul sau nu, pentru ca, de fiecare data cand il vedea, ii rememoram mega-comediile care mi-a smuls hohote homerice de ras de-a lungul timpului, asa ca sfiosenia pe care incearca sa o afiseze nu mi s-a parut deloc credibila. Alex Baldwin are ceva care te atrage mai mult, desi personajul lui nu e decat un individ ipocrit, dar cu tupeu, care face mare caz de gabarit. O imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte e aceea in care se bate satisfacut pe burta imensa, pe care o vedem goala, in toata splendoarea ei.

Un film care nu prea merita vazut nici macar de fete.

Pentru cinefilii cu stomacul tare

Doubt-posterRecent, prin fata ochilor, mi-au trecut doua filme avand aceeasi tema, pe care o trateaza insa diferit.

Unul dintre acestea este Doubt. Intr-o scoala, preotul (Philip Seymor Hoffman), care este si profesor, este suspectat de o calugarita mai tanara (Amy Adams) ca a abuzat sexual de singurul elev de culoare din acea institutie, iar aceasta ii impartaseste temerile sale directoarei scolii, o calugarira severa, acra si tenace (Meryl Streep). Aceasta din urma se lanseaza intr-o campanie impotriva preotului, hotarata sa il indeparteze. Daca la inceput conflictul sta sub semnul echivocului si al acuzatiilor nerostite, in timp devine fatis.

Filmul are patru nominalizari la Oscar pentru interpretari si, daca asta nu va e suficient, aveti si laudele mele fara numar pentru modul cum fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura, scoate maximul din fiecare replica si din fiecare prim plan. Cei pasionati de mimica au acum un studiu de caz sa le ajunga destul timp. Scenariul, fara a fi stralucit, sustine prestatiile distributiei si face din film unul care mai degraba impune respect, decat place in adevaratul sens al cuvantului.

Daca abuzul sexual e mai mult sugerat in Doubt, in Myterious Skin nu ii lipseste decat un pic sa fie explicit de-a dreptul. Filmul urmareste doua povesti paralele, care se vor uni intr-un final lamuritor. Pe de-o parte, avem evolutia unui tanar abuzat sexual in copilarie de antrenorul sau si care a ajuns sa se prostitueze, oferindu-se altor barbati. Pe de alta, avem povestea unui alt tanar, introvertit si convins ca in copilarie a fost rapit de extraterestri si care incearca sa afle raspunsul privitor la anumite goluri de memorie din acea perioada. Mysterious_Skin_poster

Daca latura asta a filmului e trista, dar suportabila, cealalta a pus la grea incercare chiar si pe cineva care a reusit sa vada detasat scene de amor intermasculin, gen Brokeback Mountain sau Milk. Daca vi se pare ca exagerez, imaginati-va un barbat seducand un baietel de 8 ani. Asa-i ca n-aveti antrenament pentru asta?

Nu va ascund ca putin a lipsit sa nu ma dau batut, numai ca scenariul filmului are perversa maiestrie de a lasa sa strabata din cand in cand firicele de umanitate autentice, care, ca si stropii de apa oferiti unui om supus torturii, il tin in viata, astfel incat supliciul poate continua pana la finalul de o frumusete sfasietoare.

Traseul de tarfa masculina al personajului lui Joseph Gordon-Levitt (care nu e cu nimic mai prejos decat oricine din Doubt) nu e doar un pretext pentru a ne provoca vizualizarea mentala a unor felatii sau sodomizari. Varietatea celor care ii solicita serviciile protagonistului reprezinta o incursiune extraordinara in abisul degenerarii umane.

Asa ca, daca aveti stomacul tare, va recomand Mysterious Skin. Va va smulge pleoapele si va va obliga sa priviti realitatea cruda.