Emily Blunt | Caiet de insemnari

Barbenheimer se întoarce!

By Iulian in Filme 27 aprilie 2024 0 Comment

Emily Blunt a jucat în Oppenheimer și a fost nominalizată la Oscar.

Ryan Gosling a jucat în Barbie și a fost nominalizat în Oscar.

Așa că, împreună, au pus de un nou Barbenheimer, zis și The Fall Guy, sub oblăduirea regizorală a lui David Leitch, cel responsabil de excelentul Bullet Train.

Un cascador prăpădit psihic după ce un accident i-a întrerupt cariera și relația cu o operatoare de imagine nurlie primește un nou rol de cal de bătaie, într-o producție regizată acum chiar de fosta.

Înțepăturile romantice sunt inevitabile, apare și un mister, și o crimuță, iar scenele de acțiune gen anii ’90, adică neverosimile și spectaculoase, abundă.

Niciunul dintre firele narative de mai sus nu este dezvoltat prea mult, deși e de remarcat cât de închegat e întregul.

Asta pentru că, în esență, ca remake al filmului cu același titlu din 1981, cel de față este un omagiu adus breslei cascadorilor și, in extenso, tuturor artizanilor nevăzuți din spatele realizării unei producții cinematografice de gen.

E aceeași demontare a butaforiei din Once Upon a Time… in Hollywood sau Babylon, dar fără condescendența gen ”Bă inculților, eu am văzut mai multe filme ca voi!” a lui Tarantino sau grotescul frenetic al lui Damien Chazelle.

David Leitch și scenariștii Drew Pearce și Glen A. Larson n-au ambiții textuale mari, în ultimă instanță vor să construiască o peliculă care să le placă și lor, și spectatorilor.

Lipsa de afectare, precum și existența umorului sănătos, dar niciodată auto-depreciativ sunt susținute de filmul din film, un western SF romantic, un kitsch de tot hazul, cu un colorit și o coloană sonoră care trimit fără prea multă perdea la Dune al lui Villeneuve.

Iar asta doar una din multe referințe cinematografice presărate pe ici pe colo, ca într-un simpatic treasure hunt pentru cinefili.

În plus, un semn clar al lejerității agreabile din The Fall Guy este că toată tevatura e plasată în Sydney. Nu spații consacrate, făcute pentru idile, enigme sau urmăriri dramatice, precum Parisul sau New York, ci în metropola australiană recunoscută pentru… Opera eponimă? Mai ziceți voi ceva despre orașul ăsta, că la mine s-au epuizat cunoștințele.

Emily Blunt și Ryan Gosling s-au distrat de minune. Gata cu rolurile de mare încărcătură thespiană. În cazul de față, refuz să cred că nu îi pufnea râsul la schimburile alea de replici la telefon sau în scena când ea dă cu el de pământ în mod repetat, în timp ce îi reproșează mai mult sau mai puțin voalat purtarea de porc de bărbat.

Din restul distribuției, merită amintiți Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu, dar mai ales Hannah Waddingham drept o producătoare de o rea credință senzațională. Măcar de-ar fi și politicienii noștri așa simpatici ca ea.

Cu aroganța pe care nu i-am suportat-o niciodată, Jerry Seinfeld a spus de curând că i se pare că industria cinematografică americană e dezorientată.

Aiurea, cu The Fall Guy m-am convins că încă mai sunt oameni pe la Hollywood care vor și știu să îți umple plăcut o seară de vineri.

David Leitch et comp., hai cu următorul!

Now I am become Death, the destroyer of worlds!

By Iulian in Filme 24 iulie 2023 0 Comment

Mi-a luat vreo oră până să mă obișnuiesc cu fundalul sonor din Oppenheimer.

Arii neliniștitoare, sunete stridente, bubuituri de tot felul, plăsmuite de Ludwig Goransson, care i-a succedat lui Hans Zimmer în a îmbogăți sonor creațiile lui Christopher Nolan.

Problema era că nu scăpam de coloana asta sonoră în niciun moment al filmului, iar uneori amenință să acopere dialogurile cu totul.

Hei, Christopher Nolan, ce faci, domne’, îți sabotezi propria producție?

Dar mi-am dat seama la un moment dat că filmul ăsta nu este despre descifrarea codului Enigma, precum The Imitation Game, astfel încât să își permită să fie și molcom.

Nu, aici e vorba despre bomba atomică.

Până ne lămurim cum e cu Inteligența Artificială, rămâne cea mai periculoasă invenție a omenirii.

Iar o armă care depășește orice limite ale imaginației merită o parabolă care să depășească orice limită a cinematograficului.

Ce este interesant e că acest sentiment al urgenței, manifestat prin stridență senzorială, și care vine ca o emanație a minții și psihicului personajului eponim, se estompează după ce arma nucleară se întrupează și se manifestă asupra lumii.

Utilizarea ei n-a pustiit doar orașele Hiroshima și Nagasaki, ci și sufletele noastre, în frunte cu acela al lui Oppenheimer.

Pelicula este o biografie a acestui fizician strălucit doar până la un punct, pentru că Nolan n-ar fi el dacă s-ar limita la ceva prozaic precum The Bohemian Rhapsody.

Prin fresca descompunerii atomului, cineastul pătrunde în structura profundă a celei mai mari taine a Universului.

Natura umană.

Oppenheimer al său este o constelație de trăiri și trăsături, contradictorii sincronic și diacronic. Este omul de geniu și de doi lei, este moral și amoral, este sclipitor și mizerabil.

Iar toate acestea își găsesc expresia în chipul deopotrivă ascetic și teatral al lui Cillian Murphy.

Că faciesul său era unul aparte, știam cu toții. Dar nu m-aș fi gândit vreodată că figura sa poate deveni un veritabil câmp al Armaghedonului, în care se luptă marile antiteze ale pulsiunilor omenești.

S-a făcut mult caz și haz de Barbenheimer, însă Barbie și Oppenheimer au mai multe în comun decât faptul că au fost lansate în același timp și au devenit un fenomen internautic estival.

Ca și filmul Gretei Gerwig, și cel al lui Christopher Nolan are de fapt doi protagoniști.

Unul este geniul, cu toate ale lui, celălalt este mediocrul intrigant, cu toate ale lui,

Acesta din urmă este personajul lui Robert Downey Jr., care prin charismă și caracter duplicitar, reușește să își adjudece porțiuni semnificative ale peliculei.

Raportul dintre ei mi-a adus aminte de cel dintre Mozart și Salieri, poate nu întâmplător, pentru că, precum Milos Forman, Nolan pare a se folosi de istorie mai degrabă ca un punct de plecare către alegorii cu valoare perpetuă.

Așa cum Oppenheimer a dus Proiectul Manhattan la bun sfârșit mobilizând minți strălucite, chiar și pentru sarcini minore așa mobilizează și regizorul actori străluciți, chiar și pentru partituri minore.

Cel mai bun exemplu mi se pare ditamai oscarizatul Rami Malek, care n-are decât câteva minute, dar pe care le abordează cu energia celui care a înțeles că i se dă șansa să facă parte din ceva măreț.

El e doar unul dintr-o galerie lungă: Emily Blunt e complexă și nevrozată, Florence Pugh e la fel de complexă și la fel de nevrozată, Matt Damon e actorul pe care te poți baza oricând, Cassey Affleck te poate înfiora chiar și când zâmbește, Kenneth Branagh poate reda orice accent dorește, iar Gary Oldman, deși nu se dezbară de aeru-i britanic, n-are cum trece neobservat. De salutat și revenirea lui Josh Harnett, care pare a nu fi îmbătrânit deloc.

Și, tot așa cum Oppenheimer a pus la dispoziția oamenilor săi tot ce își doreau, și Christopher Nolan le dă un scenariu cu accente de tragedie greacă supusă la un tratament atomic, în care fiecare interacțiune duce la fuziune și fisiune și epifanie.

Einstein, care, evident, apare și aici, transpus pătrunzător de Tom Conti, spunea că timpul e relativ.

Avea dreptate.

Oppenheimer are trei ore, dar trec ca și cum ar fi trei minute.

Iar la final, știi că e un film pentru eternitate.

Pe urme de Oscar – Intermezzo violent

By Iulian in Filme 1 februarie 2016 0 Comment

sicario1

Sicario nu concureaza la Oscaruri decat in mod marginal (are nominalizari la imagine, coloana sonora si montaj de sunet), motiv pentru care nu l-am considerat un episod separat, insa este o realizare remarcabila, care putea foarte bine sa-si gaseasca locul pe lista cea lunga, unde, in alti ani, au aparut filme mult inferioare.

Povestea e simpla: te faci frate cu dracu’, ca sa scapi de frate-su. Emily Blunt, agenta specializata in rapiri, e cooptata intr-o unitate destul de etorogena si dubioasa, condusa de Josh Brolin si ghidata de un hispanic impunator si flegmatic – Benicio Del Toro, al carei rol e sa zgandareasca si sa sadeasca dihonia in cartelurile de traficanti de droguri de la granita dintre SUA si Mexic.

Desi se revendica de la realitate, pelicula regizata de Denis Villeneuve este mai mult o elegie macabra, care isi propune sa ne zdruncine increderea in umanitate.

sicario2

Sicario este violent in mod ostentativ si nu face nicio concesie hollywoodiana (strop de omenie in asasini sau protejarea unor inocenti) in aceasta privinta. Ingretosarea este inevitabila la vizionare, insa, cu un pic de detasare, poti sa constati ca e doar un element dintr-o foarte subtila manipulare emotionala, menita sa te duca in ipostaza de a nu te revolta cand au loc orori comise de cealalta tabara. Ceva similar am simtit si la inceputul lui Zero Dark Thirty, asa ca acum n-am mai fost surprins de propria-mi reactie, ci doar am constientizat (si am apreciat) eficienta metodei de a mi se induce o atare stare de spirit.

Prima parte a filmului e centrata pe Emily Blunt si nedumerirea ei, care o oglindeste pe a noastra. Nimeni nu ii/ne spune ce se intampla, intelegem urzeala de orori pe parcurs. Aceasta a fost un alt aspect pe care l-am apreciat, faptul ca actiunea nu a trecut prin protagonista, ci pe langa ea, iar tot ce am putut obtine, noi, ca privitori, este o amestecatura de informatii, supozitii si revelatii deloc placute. Ca in viata.

De la inceput mi s-a parut clar ca Benicio Del Toro isi reia intrucatva rolul care i-a adus Oscarul din Traffic. Meritul lui este ca, desi isi exploateaza acelasi aer placid si dictie imperfecta in engleza, se distanteaza de personajul anterior si devine un Thanatos implacabil, un instrument al mortii care matura pe vinovati si aproape nevinovati deopotriva.

Josh Brolin este prea apasat yankeu, nu-i lipsea decat guma de mestecat, sa fie total necredibil, insa lui ii revine o replica esentiala, pe care o redau din memorie: Cata vreme exista 20 de milioane (doar in SUA, n.m.) de oameni care vor sa traga pe nas rahatul ala, tot ce putem spera este sa fie ordine.

Oameni buni, nu mai consumati droguri, si multi dintre sceleratii astia o sa dispara.

sicario4

Traversarea Atlanticului

By Iulian in Filme 30 iulie 2012 1 Comment

Alianta anglo-americana e solida si se manifesta la greu pe plan geopolitic, dar e foarte interesant s-o vezi si in filme. Salmon Fishing in the Yemen e o ilustrare impecabila a cat de stransa este colaborarea anglofonilor de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Un seic plin de petro-dolari si cu proprietati in Anglia da de veste firmei care ii administreaza banetul in Albion ca vrea sa introduca somoni si pescuitul lor in tara de bastina, Yemen. Evident ca suna a promisiune electorala din Romanica, dar, cand initiativa vine de la unul care isi muta lichiditatile cu tirul, trebuie luata in serios, asa ca o consultanta* de la respectiva companie (Emily Blunt) contacteaza un reputat expert in pesti si pescuit de la un fel de APIA britanica (Ewan McGregor). Acesta califica proiectul drept o idiotenie si raspunde in consecinta, dar insistenta consultantei**, precum si masinarii de ordin politico-functionaresc, in care isi vara coada si ofiteresa de presa a primului ministru britanic (Kristin Scott Thomas), il imping sa ia parte la el.

Cam pana aici actiunea se petrece, stilistic vorbind, in Anglia lui Jerome K. Jerome sau P.G. Wodehouse. Sicanele la care e supus McGregor (foarte simpatic in bucata de film care ii cere sa faca pe tocilarul de varsta a doua) de catre sefi ca sa accepte ideea fantezista sunt delicioase, iar viata sa conjugala are cel mai curat aer britanic, demential redat si in A Fish Called Wanda. De partea cealalta, consultanta*** isi face rost de un gagic ofiter, de care n-are parte prea mult, pentru ca e trimis in misiune sa ii escorteze pe Traian Basescu, Crin Antonescu si Victor Ponta pe un camp minat in Afganistan (mai precis, sa se asigure ca nu rateaza vreuna).

Cand cei doi protagonisti se apuca sa transpuna in practica viziunea piscicola a seicului (interpretat de Amr Waked – un tip interesant, la fel ca si ideea sa din film, spre deosebire de cele ale seicilor din lumea reala, care dau bani garla unor gelati agramati din fotbal), Salmon Fishing in the Yemen se muta usurel in SUA. Apare idila, apoi drama sentimentala, seicul baga filosofii adanci, ca un Jedi veritabil, iar Ewan McGregor se scutura de alura de profesoras si ia un aer mai viril, de Obi Wan aflat in vacanta. Numai Kristin Scott Thomas ramane consecventa rolului de vipera politicianista antipatica, aducandu-mi aminte de Corina Cretu (asta pentru cei care s-au nascut cu mult inainte de descalecatul lui Voda Basescu cel Detestat de boierii parlamentari hicleniti).

Evident, filmul scade in calitate in atare conditii, dar nu atinge vreun prag inferior, astfel ca nu i se poate suspenda epitetul de placut.

*, **, *** – De ce in cercetarile de laborator au inceput sa se foloseasca mai degraba consultanti decat sobolani?

Consultantii sunt mai numerosi decat sobolanii, tehnicieni din laborator se ataseaza mai putin de consultanti si exista unele lucruri pe care sobolanii refuza sa le faca.

Sunt sigur ca acestia doi s-au mutat intr-o casa in Popesti. Mai precis, o casa in Popesti Leordeni.