Steven Spielberg ne-a făcut trei filme Indiana Jones de excepție, precum și unul nasol, care mi-a dezvăluit ce posibilități creative am cu blogul ăsta.

Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.

Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.

Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.

Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.

Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.

Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.

Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?

Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.

Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.

Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.

Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.

Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.

E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.