Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Lupta de masă

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.